Jurnalul Copilăriei

Am ascultat mărturia unui autor care luase premiul de debut cu o carte de 542 de pagini, despre două destine care se îngropaseră pur și simplu, confundând paternitatea cu datoria copilului de a întreține niște vicii ale tatălui.

Spunea autorul că prima lui scriitură a fost în secret, când până în clasa a patra a reușit să țină un jurnal, eventual și cu ceea ce își promitea la fiecare pas și la fiecare lucru care nu funcționa în felul în care vedea el lucrurile. Și ținea acest jurnal intim, la care se raporta în fiecare zi și mai adăuga câte ceva, numai că acel jurnal, când a ajuns el în clasa a patra, a ajuns pe mâna tovarășei, că nu pot să îi spun altfel, iar aceasta l-a citit din scoarță în scoarță, cu voce tare, în fața colegilor lui! Ceva mai traumatizant pentru un copil nu putea să existe!

Abia la sfârșitul liceului, când cel în cauză s-a îndrăgostit de o fată, a început și a îndrăznit să mai scrie câteva poezii pe care i le-a dedicat. De atunci au mai trecut ani și ani, astăzi este un profesor deosebit, care a început să scrie de abia la maturitatea lui. Când avea 22, 23 de ani, și-a dat seama că să scrie poezie deja este târziu și când a ajuns la 28 de ani, și-a dat seama că proza scurtă îl poate ajuta.

V-am spus toate acestea ca să înțelegeți ce se întâmplă cu jurnalul pe care îl ținem în noi. Să spunem că nu am avut neșansa asta grozavă de a ne decripta cineva și de a ne umili, citindu-ne în public ceea ce nu vrem, pentru că nu este produs pentru public, ci fiecare dintre noi are un jurnal. Vă rog frumos să o luați ca pe un canon pe care vreau să vi-l dau. Dacă nu ați făcut jurnalul până acum, vă spun că nu l-ați făcut fizic, dar el este făcut și este într-un sertar al copilăriei fiecăruia dintre noi! Aveți acolo câte o promisiune pentru fiecare eveniment și pentru fiecare zi în parte! Dacă v-a supărat cineva, nu o să faceți altceva decât să nu supărați pe altcineva. Dacă v-a nedreptățit cineva, o să căutați întotdeauna să dați dreptate tuturor. Dacă ați mâncat bătaie în locul altuia, încercați să fiți mai atenți atunci când cineva este supus unor astfel de tratamente și cercetați ce se întâmplă cu adevărat!

În jurnalul acesta veți găsi însă și altceva, o toxicitate pe care dacă nu o scoateți afară, societatea vă va lăsa să vă hrăniți cu ea. Degeaba îi spun eu, ca duhovnic, unui fiu sau unei fiice duhovnicești, ce înseamnă liniștea și degeaba încerc să îi spun să privească puțin la calitatea pe care o are zâmbetul meu care nu este prefăcut niciodată, dacă acel copil a fost traumatizat de mamă sau de tată, de vecini sau de tovarășa, cum v-am spus, nu va putea să înțeleagă liniștea care poate să fie instaurată! De aceea vă spun să reveniți la jurnalul intim al copilului din dumneavoastră! Acolo veți găsi toată cheia, acolo veți afla de ce vă deranjează ceva!

Eu v-am mărturisit acum vreo lună și jumătate că, iată, după 61 de ani, am aflat ce mă deranja când mă întreba doamna mea, ce facem astăzi. Azi așa, mâine așa, iată că am trecut deja de 36 de ani de împreună viețuire, de 41 de ani de când ne cunoaștem și încă nu știam ce se accesează în mine! Și mi-am luat jurnalul din copilărie și am constatat că nu era zi în care să nu găsesc, când mă trezeam, lista afișată cu ceea ce aveam de făcut în acea zi! Nu conta nici că e vacanță, nu conta nici că am teză, nu conta nici că trebuie să pregătesc vreun referat, nu, lista era acolo zilnic, cu ceea ce am eu de făcut! Nu îmi făceam eu lista aceea, că dacă aș fi făcut-o eu, vă dați seama că eram foarte departe, în sensul că lista de lucru și-o face David Popovici, și-o face un performer! Dar când îți spune altcineva, în fiecare zi, ce să faci și când vede că la jumătatea zilei ai depășit deja jumătate din listă și o suplimentează cu o anexă la… lista listei de ieri și de alaltăieri, mi-am dat seama că tot restul vieții, până la 61 de ani, m-am luptat fără să știu cu ce mă lupt! Era ceva din spate!

Oricine mă întreba ”Ce faci astăzi?”, deja îmi deschidea lista din copilărie, când tata îmi dădea, de-a fir a păr, câte rânduri de vie am de săpat, câte buruieni am de smuls, câte rațe sau gâște am de dus afară și de băgat înăuntru și toate contra cronometru, pentru că școala era școală și să nu uităm că sâmbăta se făcea școală! Duminica se făceau lecțiile extracurriculare, extrașcolare, cum se numesc, duminica era corul, pentru mine, duminica erau activități la diverse cercuri, de electronică, matematică și așa mai departe! Duminica era câte un concurs de atletism, de una, de alta, ne împrăștiam prin parcuri, nu stăteam deloc! Și atunci m-am gândit ca măcar restul care mi-a rămas din viață să trăiesc vindecat! Și cum anume?! În primul rând, să smulg tot ceea ce înseamnă ecou emoțional al întrebării ”Ce faci astăzi?” și să îmi introduc un alt gen de emoție, există o zi pe care pot să mi-o planific și pot să fac mult mai mult decât era în lista aceea de 10, 15 rânduri scrisă de tata.

Dar, nu contează raportarea la trecut, ci raportarea la emoția pe care pot să o aduc acum înlocuitoare a tot ceea ce însemna toxicitate, pentru că nu era ceva comod! Și o să mă întrebați dacă asta de acum o să fie ceva comod. Da, poate să fie ceva comod pentru că un adult deja poate să facă lucrurile altfel! Apropo de promisiuni, dacă eu mi-am propus să am o alimentație sănătoasă, să fac ceva, o mișcare, mi-am propus eu, dar dacă mi-ar propune altcineva, să știți că foarte greu ar fi, pentru că am rămas cu toxicitatea asta, cu reflexul de a elimina orice imixtiune în libertatea mea. Și atunci, ce să fac?! Să îmi vindec, de fapt, atitudinea de a mă lupta cu cel care trece granița!

S-a făcut odată un experiment cu un spațiu virtual. Erau așezate perechi de oameni, față în față, la câte o masă și li s-a spus că, imaginar, există o graniță la mijlocul mesei. De fiecare dată când cineva trecea cu mâna peste acea linie imaginară sau când scria ceva și foaia de hârtie trecea acea linie, bineînțeles că nu vedea nimeni nicio linie, era o graniță Schengen, nu era o graniță cu barieră, dar imediat s-a constatat că se schimba starea psihică a celui care simțea că celălalt a intrat cu un centimetru în spațiul lui. Începea să devină irascibil, să ia măsuri, să încerce să dea mai departe măcar încă pe distanța cât a fost încărcat să primească dincolo, la cel care i-a încălcat spațiul! Așa s-a stabilit că omul are o problemă care se numește ”spirit de posesie”!

Posesivitatea este una dintre promisiunile pe care noi ni le-am făcut când eram mici. Și acolo trebuie să umblăm! Eram foarte posesivi, dar norocul celor de talia mea, fiind patru frați, a fost că la noi, posesivitatea s-a mai estompat pentru că posesivitatea asupra unor lucruri pe care le purtam practic nici nu exista! Eu fiind mai mic, toate hainele pe care le purtam erau de la verișorii mei și de la fratele meu, mi le dădeau în clasa a opta și eu le purtam pe la liceu! Așa se face că spiritul de posesivitate asupra lucrurilor pe care le purtam tindea către zero și asta a fost o șansă a mea pe care o valorific și în continuare! Și eu dădeam mai departe. Dacă primeam un ghiozdan, deși eram a cincea sau a șasea generație care purta ghiozdanul acela, trebuia să mă port foarte frumos cu el, să îl întrețin, să nu îl zgârii, să nu mă dau pe derdeluș cu el, cum se dădeau ceilalți colegi! Deci, eu nu aveam voie, că, deh, nu era ghiozdanul meu, era al celor dinaintea mea și va fi al celor de după mine! Trebuia să îl mai ducă la școală câteva generații, așa era în capul meu și chiar așa s-a întâmplat, unii s-au dus după mine cu același ghiozdan! Așa era și în armată, eu m-am dus cu valiza aceea de lemn cu care fusese și fratele meu, înainte, iar eu am dat-o mai departe unui coleg! De ce?! Această conștiință de a da mai departe este, de fapt, parte din jurnalul copilăriei pe care trebuie să îl vindecăm!

Să nu credeți că l-am lăsat pe Sfântul Ioan Botezătorul deoparte și noi vorbim de-ale noastre! Nu. Sfântul Ioan Botezătorul este un prilej ca astăzi să ne amintim de noi, nu de alții! Nu de ce ne promit alții, ci de ce ne promitem noi și nu suntem în stare să ne ținem de promisiuni! Dacă până în seară identificați două sau maxim trei promisiuni pe care nu le-ați ținut până acum, vă rog să luați măsuri! Dar nu asupra promisiunilor, ci asupra emoțiilor pe care le-ați păstrat deși erau toxice! Dacă vă supărați părinții și v-a ajutat Dumnezeu ca acum să fiți părinți, la rândul dumneavoastră, tot ceea ce v-ați promis că veți face când veți ajunge părinți, să faceți astăzi! Nu vă cer și mâine, că e prea mult! Astăzi! O să mai fie o jumătate de zi și va fi un exercițiu extraordinar! Greutatea lui o cunosc mai bine decât credeți dumneavoastră! Este foarte greu să îmblânzești emoțiile care te-au deranjat înainte vreme. Mă gândesc la frustrările pe care ți le-a dat faptul că ți-a intrat cineva în intimitatea gândurilor tale dintr-un jurnal! Mă gândesc la câtă încărcătură de umilință au toate aceste lucruri! O să spuneți:

– Bine dar creștinismul nu ne învață că trebuie să fii umilit și smerit?!

Da, dar nu așa, declarativ! Te învață să fii în interiorul tău! Și atunci când ți se pare ție, numai ți se pare, că ți-a greșit cineva, adu-ți aminte că și tu ai avut o promisiune și nu ți-ai ținut-o! Dacă ți-a greșit cineva într-un fel, adu-ți aminte când ai greșit și tu altora și parcă începi să vezi altfel lucrurile! Da, o să fiu acuzat că vă învăț niște lucruri care la un moment dat vă pot permite să mergeți așa, ca pe sârmă, dar nu este chiar așa, asta este realitatea în care trăim! Să nu credem că s-a schimbat ceva. Societatea nu s-a schimbat absolut deloc! Și acum avem oameni care, pe o anumită funcție fiind, nu pot să facă altceva decât promisiuni, pentru că așa e Fișa Postului! A ține promisiunile chiar ține de Fișa Postului! Mi-aduc aminte de un primar, Dumnezeu să îl odihnească acum, când ani de zile tot spunea în campaniile electorale despre anumite lucruri pe care le va face și m-am văzut până la urmă și față în față cu el și l-am întrebat:

– Bine, bine, dar ce facem? O facem pe aia?

– A! Nu, părinte! Aia e numai pentru campanie!

Eu am rămas puțin așa…

– Noi așa gândim!

– Care voi?

– Noi, ăștia ca mine!

Să fie la ei, acolo! A promite are un alt sens. În momentul în care promiți creierului tău nu neapărat că te trezești la ora 5, că nu este o problemă, dar te trezești cu bucurie, acel lucru nu cade pe nemulțumirea că te trezești mai devreme, ci cade pe mulțumirea că te trezești cu bucurie, atunci, ce căutăm pentru mâine? Nu un program care să ne sufoce, ci să facem din ziua de mâine ceva care să ne placă!

– Hai, părinte, că ai luat-o razna!

Cred că așa se aude ca un ecou, dar nu, nu am luat-o razna. Când sunteți foarte, foarte obosiți, să vă aduceți aminte de ceea ce vă spun eu, acum, în fața Sfintelor Uși! Oboseala este numai o părere! Ea se poate vindeca într-un singur fel, făcând lucruri care îți plac! Și o să spuneți:

– Da, dar nu am din acelea care îmi plac!

Ba aveți! De exemplu, aveți de făcut un lucru anevoios. Dar până când trebuie să îl faceți? Și după aceea vă gândiți așa:

– Dar de ce este anevoios lucrul acesta?

– Păi, pentru că e greu.

– Dar de ce trebuie să îl faci?

Păi, ai făcut școala și ai terminat mai devreme decât trebuia și nu mai poți să o mai repari, dar atunci poți să repari altceva! Să iei energia aceea din copilul care își promitea că o să ajungă mare și să o așezi acum și să nu te mai uiți că alții se trezesc la 9 și tu trebuie să te trezești la 5, ca să pleci să faci o navetă de o oră jumate dus, o oră jumate întors, ci să iei bucuria că, de fapt, copilul care a primit promisiunea că o să fie bine când o să se facă mare, o să primească și o să descarce, în același corp în care ești tu, acum, o bucurie fantastică:

– Uite, măi, că s-a ținut de cuvânt!

– Măi, dar e greu!

– E greu, dar e frumos!

E o diferență foarte mare să faci lucruri anevoie de făcut pentru alții dar pentru tine să devină ușoare tocmai din plăcerea de a le face! Asta înseamnă să vă țineți de promisiuni! Avem cu toții promisiuni pe care încă, nădăjduiesc, nu le-am împlinit, dar cu siguranță că le vom împlini.

”Îți voi da tot ceea ce îmi vei cere, până la jumătate din împărăție”

Parcă sună, așa, ca în basmele lui Petre Ispirescu, dar este vorba despre un eveniment trist din viața Bisericii, este adevărat, acela în care Irod, la aniversarea unei zile de naștere, făcându-i plăcere să vadă un anumit dans și fiind înfierbântat bineînțeles și de aburii… atmosferei, a făcut această promisiune.

M-am gândit ani de zile și tot v-am prezentat diverse fațete ale sărbătorii de astăzi, Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul, dar niciodată nu v-am spus că, de fapt, este vorba despre ceea ce se întâmplă în zilele noastre: ce facem cu promisiunile! Nu cred că are prea multă lume curajul să spună așa nonșalant, cum cred că am să o fac eu, pentru că în ziua de astăzi, promisiuni se fac multe, în baza unor calcule. Sunt promisiuni fiești, promisiuni care încep de la ”Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, promisiunea aceea că ”Îți voi da tinerețe fără bătrânețe… numai să taci”, ”Îți voi da ce vrei”, până la promisiunile electorale, toate sunt niște promisiuni care trebuie ca atunci când le lansează cineva, să știe și ce înseamnă asumarea!

Cunoscând din Istoria Bisericii, v-ați putea gândi că foarte bine, Irod putea să spună:

– Bine, am spus-o și eu, așa, într-un fel în care să îți dau orice dar nu să îmi ceri viața unui om!

Ei bine, să știți că Irod nu putea să mai dea înapoi, după ce a postulat această promisiune! În primul rând, să nu uităm conjunctura socio-politică și istorică în care s-a întâmplat. Până în Evul Mediu, promisiunea făcută de un suveran către vasalii săi ar fi lovit prin neîmplinirea ei în actul de vasalitate al celor de dedesubt. Dacă tu nu respectai promisiunea făcută, nici cei care ți-au jurat credință nu mai erau obligați să își țină jurământul respectiv față de tine, adică rămâneai ”fiul ploii”, pe românește, că tot este sezon secetos, rămâneai un nimeni! De aceea nu putea să dea înapoi nici Pilat, atunci când vedem că s-a spălat pe mâini în privința lui Iisus. Nici el nu putea să dea înapoi pentru că era vorba de un popor care din spate era manevrat de niște oameni foarte abili care deja Îi așezaseră vina Mântuitorului:

– S-a făcut pe Sine împărat, ori noi nu avem decât pe unul, pe Cezarul și dacă nu iei măsurile pe care noi ți le cerem, nu ești prieten Cezarului!

V-am spus toate acestea ca să înțelegeți că nici Irod, nici Pilat și nici nimeni din lumea aceea, dacă făcea o promisiune, nu putea să nu și-o țină! Nu era vorba numai despre funcția lor, ci era vorba de identitatea lor, pentru că nu se știu cazuri despre cei care nu și-au ținut promisiunea, oricât de ticăloasă ar fi fost aceasta! De ce?! Pentru că ea făcea parte din identitatea funcției pe care o ocupa cel în cauză. Dar de ce v-am deschis discuția aceasta? Pentru că se întâmplă lucruri atât de aproape de ceea ce s-a întâmplat atunci, încât trebuie să deschidem ochii! Nu este neapărat nevoie să vă uitați la alții. Când am spus despre promisiuni electorale, să nu credeți că am intrat în campanie! Nu. V-am creat o captatio belevolentiae, ca să înțelegeți că va urma ceva la care nu v-ați gândit, pentru că nici eu nu m-am gândit până la slujba de astăzi și anume, trebuie să ne gândim la noi, ce promitem noi! Copilul din noi primește niște promisiuni de la potențialul adult din noi! V-am mai spus și altă dată, copilul din noi, atunci când este mic și este nedreptățit, spune:

– Lasă că o să mă fac eu mare și o să fac, o să dreg și o să instaurez pacea pe pământ!

– M-a bătut degeaba!

– M-a nedreptățit degeaba tovarășa!

Eu vă spun din vremea mea.

– Când o să fiu mare o să instaurez dreptatea!

Despre aceste promisiuni vreau să vă vorbesc astăzi. Ce s-a întâmplat cu ele?! De ce le-am uitat? Uite că am ajuns mari! Unde este promisiunea aceea că o să ajungi mare și o să vezi că nu o să te mai mustre nimeni și nu o să te mai facă nimeni să te simți într-un fel sau în altul?!

V-am rugat la început să țineți acel jurnal și vă spun că până în seară, vă veți schimba atitudinea față de viață, vă veți aduce aminte de ce vă deranjează ceva sau altceva. Mintea lucrează. Când eram de vreo 5 sau 6 ani, am fost impresionat total, la o drumeție cu părinții mei la munte. Un șofer care doar ce își rezolvase o pană, s-a întâmplat să vină lângă noi, care vroiam să bem apă dintr-un izvor curat, să îi facem loc pentru că vă dați seama că omul trebuia să se spele și să plece la drum. Atunci am văzut că avea un săpun Oana, cei din generația mea știu că era un săpun mai special și a început să se spele și a făcut un clăbuc care m-a impresionat! Măi copii, după 43 de ani, mintea mea tot la acest om este. Și ați putea să vă întrebați:

– Măi, dar ce l-a impresionat atâta?!

Erau mai multe care m-au impresionat. Apa de munte poate să dizolve săpunul mai bine față de apa sălcie din sudul Dobrogei, din Constanța, acolo unde nu văzusem spumă pe mâinile mele, oricât m-aș fi frecat eu cu săpun! Și asta mi-a rămas în cap! De ce vă spun lucrul acesta? Pentru că sunt foarte multe lucruri pe care le veți găsi în jurnalul pe care credeți că nu l-ați scris sau că nu l-ați ținut! Jurnalul este în capul dumneavoastră, în emoțiile dumneavoastră, în tot ce vă place sau nu vă place! Întrebați-vă acum, spre casă, ce nu vă place și o să vină din spate niște emoții negative. Eu, de exemplu, nu pot să trec pe Strada Arhiepiscopiei, care se numea Muzeelor, pentru că la numărul 17 mă meditam la Matematică, ceea ce era un chin pentru mine. Îl pomenesc pe domnul profesor, asta pot să fac, dar pe strada aceea nu pot să trec! Când mă duc la Episcopie, e ca și când mă duc la Bibliotecă, la secția de Împrumut, pentru că acolo îmi petreceam câte două ceasuri în fiecare vineri, pentru că îmi terminam meditația și până mă duceam la școală aveam două ore în care, acolo, la Bibliotecă, mă întâlneam cu ceea ce era mai frumos: Cartea!

V-am dat acest canon nu ca să faceți ceea ce am făcut eu, sunt sigur că veți găsi informații mult mai multe decât le-am găsit eu pe ale mele! Veți găsi copilul din dumneavoastră care o să vă zâmbească și o să vă spună:

– Hei, te-ai trezit! Să știi că m-a durut aia, aia, aia, iar pentru aia nu m-a durut așa de tare, asta s-a reparat, acum mai ai trei sau patru lucruri pe care hai să le reparăm împreună în relația cu părinții, cu profesorii.

Acestea puteți să le îmbunătățiți acum, când aveți șansa de a răsfoi în taină, în intimitate, în liniște și cu mare dragoste, savurosul document care se numește ”Jurnalul Fericirii”. Suntem fericiți dar nu știm! Am avut multe ore pe care ni le aducem aminte de la școală. Încercați să vă introduceți în ele. Să știți că am văzut emoții la doi bătrâni care se țineau de mână și am îndrăznit să cred că ei tot la liceu au rămas, pentru că a te ține de mână cu o fată ține de liceu, altfel este foarte greu să mai găsești așa ceva în restul vieții. Dar nu trebuie să găsești în viață, pentru că mintea ta întotdeauna este la liceu, întotdeauna ai acei fluturi în stomac care fac din noapte zi și din zi noapte, din distanțe mari, distanțe scurte și din așteptări fac răbdare! Aceste transformări sunt într-o anumită zonă și ea există scrisă în jurnalul pe care astăzi vă spun să îl deschideți și să îl scrieți în continuare! Așezați-vă în banca în care a stat copilul despre care vă vorbesc, cereți-i caietul și vi-l va da ca să scrieți în continuare ceea ce faceți astăzi și când ați ajuns la deșteptarea de dimineață, nefiind niște oameni care să vă deșteptați așa ușor, scrieți acolo ce vă deranjează și o să vedeți că deja transmiteți emoțional putere mult mai multă decât credeți. Credeți-mă! Am făcut asta de multe ori și de aceea am ajuns să îmi placă să trăiesc, de aceea am ajuns să pun accent pe altceva! Când aud pe cineva că promite, nu mă gândesc la adult, mă gândesc la atitudinea unui copil care ascultă promisiunea ca și când este împlinită! Atât! Nu am așteptări dar am bucuria că încă mai există în mine puterea de a merge mai departe!

Am stat, zilele acestea, la căpătâiul unora care se pornesc pe drumuri și au și diagnostice dificile. Cunoscându-i de atâta vreme, ne-am adus aminte, împreună, de lucruri care s-au întâmplat cu așa o nonșalanță și același zâmbet pe care l-am afișat acum 15 ani, când se întâmplau lucrurile respective l-am adus acum în dar și au înțeles, să știți! Ce au înțeles?! Au înțeles că, de fapt, ceea ce li se întâmplă nu a venit peste rând, nu a venit ca boala peste omul sănătos și omul care află asta, deja începe să ia măsuri. Să știți că dincolo de toate diagnosticele pământului există un lucru deja demonstrat de cazuri de vindecări, în care omul care se trezește și nu mai dă vina pe alții, omul care încheie căutarea țapului ispășitor, acel om primește o resetare și sunt foarte multe cazuri în care medicii mărturisesc că în câteva săptămâni s-a schimbat diagnosticul și deja nu mai au pe cine trata, în sensul bun al cuvântului, nu în celălalt!

De ce vă spun toate acestea?! Pentru că astăzi, în ziua Praznicului Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul, nu am citit nicăieri și nu pot să investighez cu mintea vreo văicăreală de-a Sfântului Ioan Botezătorul! Credeți că îi era ușor atunci când îl mustra pe Irod, spunându-i că nu îi este îngăduit să o aibă de soție pe Irodiada care fusese soție și fratelui lui, tocmai pentru că are un copil? Știți că dacă nu existau urmași, dacă nu avea copii, fratele urmaș putea să o ia de soție pe văduvă și să aibă urmași și pentru fratele decedat. Credeți că atunci când îl mustra pe Irod, Sfântul Ioan nu știa ce îl așteaptă?! Vă amăgiți! Știa foarte bine! De aceea nu o să citiți nicăieri și nu o să simțiți vreo văicăreală de-a sfântului, deși știa că aici se va ajunge, adică nu a venit peste rând, în sensul bun al cuvântului! Când ești un om ferm, când ești un om drept, trebuie să îți asumi și ce te așteaptă și numai în măsura în care ți-ai asumat, viața este frumoasă. Nu îl văd pe Sfântul Ioan Botezătorul văitându-se că la 30 de ani și-a încheiat viața pentru că a fost demn, dârz și un om care și-a ținut principiile toată viața. Nu. A ars așa cum ardem și noi, dar nu suntem conștienți de toată implicarea modului nostru de viață.

Astăzi, Sfântul Ioan nu cred că se întristează pentru că nu v-am vorbit despre tot ceea ce a propovăduit sau despre tot ceea ce a însemnat el, fiind cel mai mare prooroc al Vechiului Testament și cel dintâi al Noului Testament, ci se bucură că odată cu dialogul dintre noi, a stat și el de față cu asumarea, a stat de față cu bucuria de a constata că dacă ești împăcat în tot ceea ce faci, finalul nu este atât de îngrozitor și cu siguranță că Sfântul Ioan ne așteaptă dincolo, să ne spună:

– Da, am așteptat și de la voi să faceți ca mine și am constatat că măcar copilul din voi din când în când a fost mângâiat că promisiunile au fost ținute.

Vă mărturisesc că mi-era dor să scriu o cuvântare de-a părintelui Marius, să ascult, să scriu, să reașez apoi cele scrise încât să aibă mai mult sens pentru mine, ca în acel jurnal în care fiecare își notează ce anume l-a impresionat mai mult dintr-o zi sau dintr-un moment ales al unei zile. Iată cum ziua de astăzi s-a construit frumos în jurul acestei povești a Jurnalului Copilăriei, a promisiunilor ținute sau în curs de a fi ținute față de copilul din noi, un subiect tare drag sufletului meu. Gândind la canon în timp ce scriam, mi-am dat seama că fac exact ce îmi plăcea mai mult și mai mult în copilărie, povestesc și scriu! E o binecuvântare, un har pentru care Îi mulțumesc lui Dumnezeu că a avut grijă să nu îl îngrop, ci să îl duc la un alt nivel.

Îi mulțumesc părintelui Marius Moșteanu, preotul paroh al Bisericii Sfântul Nicolae Vechi din Constanța, pentru această bucurie a poveștii născătoare de povești! Îi mulțumesc mai ales pentru îngăduința de a-i reda cuvântarea aici, pentru a fi dată mai departe, aidoma darului din dar care se face Rai. Și tot părintele spunea că dacă facem curățenie în curtea noastră, va fi orașul mai frumos și mai curat cu curtea noastră, așa că dacă zâmbim și ne bucurăm scriind și citind aceste rânduri, îndrăznesc să spun că facem lumea mai zâmbitoare și mai bucuroasă prin noi înșine.

Îi mulțumesc Nadjei Iancu pentru înregistrarea cuvântării de astăzi, pe care o puteți urmări pe adresa https://www.facebook.com/nadja.iancu/videos/2109365142990083 și datorită căreia am putut să scriu povestea aceasta, ilustrată cu câteva capturi de ecran din timpul înregistrării.

Vă mulțumesc, oameni dragi și zâmbitori, că îmi citiți aceste rânduri ce se vor povestea poveștii părintelui Marius și pe care o transformați, la rândul dumneavoastră, în altă poveste, sper eu, la fel de plină de bucurie și recunoștință!