În căutarea… modelului din noi!

Astăzi, într-o zi norocoasă de 13 septembrie 2026, am ales să vă prezint o poveste care își are originea în anul 2012, mai exact pe 09.09. 2012. Pentru mine, cea care a consemnat-o, a fost o poveste nou-nouță, pentru că la acea vreme nu îl cunoscusem pe cel care a rostit-o, pe părintele Marius Moșteanu, preotul paroh al Bisericii Sfântul Nicolae Vechi din Constanța și duhovnicul românilor de pretutindeni, cum îl numesc eu cu mare drag și infinită prețuire. Pentru unii dintre dumneavoastră, povestea vă trezește cu siguranță amintiri, pentru că ați ascultat-o în direct, în urmă cu, iată, 14 ani!

Eu îi mulțumesc doamnei Veronica Radu pentru că a înregistrat-o și așa am reușit și eu să o descopăr și să v-o prezint astăzi, în haine noi, de sărbătoare! Varianta originală o puteți (re)asculta pe adresa https://www.youtube.com/watch?v=QZi9JA_KcM8. Vă invit așadar la o lectură cred eu plăcută, pentru că din când în când, așa cum spune și părintele, trebuie să vedem unde ne aflăm, trebuie să ne amintim să nu mai căutăm modele sau pe Dumnezeu în jurul nostru, câtă vreme Împărăția Cerurilor este în noi și avem tot ce ne trebuie pentru a ne deveni nouă înșine modele! Este un mesaj de luat aminte pentru că prea adesea ne dorim să fim ca alții, fără să ne mai oprim măcar din când în când, cum este cazul acestei duminici și a marii sărbători de mâine, pentru a ne aminti unde eram în urmă cu ceva timp și a vedea dacă am progresat sau am rătăcit calea. Vestea bună este nu doar că ne putem updata, ci că Dumnezeu nu ne poate părăsi pentru că este pretutindeni, inclusiv în noi, cei care

Într-o lume în care toți se vaită la toate nivelele că nu mai sunt modele, astăzi am să vă vorbesc exact despre modele. Să știți că nu este o problemă numai a pedagogiei sau numai a școlilor profesionale, nu! Este o problemă generală, dar, lucrul îmbucurător este că nu este o problemă nouă și când nu este o problemă nouă, deja suntem puțin mai relaxați, pentru că există soluții! Există soluții, dar trebuie să le căutăm!

Eu am să vă spun un singur lucru central! Mă aflam într-una din zilele mele binecuvântate când ajungeam la părintele Arsenie, când era înconjurat părintele de un grup de studenți și nu vă pot tăinui faptul că părintele se bucura când mă vedea, ca să îl scap! Mă vede de Sus și nu am cum să nu vă spun lucrul acesta! Îl cam agasau cu întrebările lor dar și ei știau, mititeii de ei, că așa le spunea, și ei știau că îl obosesc, dar era așa… o vinovăție împărțită. Într-un astfel de moment am intrat eu și părintele deja s-a simțit mult mai bine, știa că deja între mine și studenți nu mai erau căi de comunicare așa de importante pentru că ei erau dintre cei care mă spovedeau pe mine, în sensul cel mai profund! Spuneau ba că mă rog pentru gâze, ba altele, iar eu trebuia să mă apăr în fața părintelui și îi spuneam:

– Părinte, dar dacă pe 1 februarie este Sfântul Trifon și acolo sunt pomenite… gâzele acelea și s-a întâmplat să fac Zi Întâi și să citesc și acest canon de acatist, a trebuit să fac asta!

– A, eu credeam că te-ai apucat de altceva!

– Nu, de agricultură mă apucasem înainte de a intra în diaconie, dar nici chiar așa!

Ei bine, acei studenți care văzându-mă și-au dat seama că deja nu mai au minute multe cu părintele, au vrut să așeze… întrebarea de forță, ca să îl oblige pe părintele să stea mai mult cu ei, probabil! Au început să spună că e o problemă, iar părintele le-a răspuns:

– Hei, tată, probleme sunt multe! Care vă frământă?

– Nu mai sunt modele!

– Aoleu! Cum ați constatat?

– Păi, părintele Cleopa, Dumnezeu să îl odihnească, s-a dus, părintele Paisie nu mai este de mult, duhovnicii mari încet, încet se duc și ei, dumneavoastră aveți o vârstă…

Toate mergeau către final și atunci, părintele a întrebat:

– Cum adică?! Ce vrei să spui?

– Păi, nu prea mai avem modele!

– A, tată, modelul ești tu! Șlefuiește-te pe tine!

– A, nu, părinte! Nu ați înțeles!

– Ba am înțeles foarte bine! Nu mai avem modele după care să ne luăm! Păi, aici e toată problema! Nu trebuie să mai fie modele! În momentul în care se declanșează o criză de genul acesta, să știți că modelul este în fiecare dintre voi! Voi, fiecare, trebuie să vă șlefuiți și trebuie să vă faceți model vouă înșivă, după care să fiți model altora!

Ei bine, să știți că acest lucru nu numai că pe mine m-a impresionat, dar mi-a rezolvat multe probleme și a trebuit să fiu mulțumitor cu studenții care erau acolo cu părintele! Citisem eu, așa, mai demult, pe la părintele Antonie, Sfântul Antonie cel Mare, la care în secolul al IV-lea veneau cei care îl ascultau și care tot așa se văitau. Eu doar bănuiesc că se văitau din răspunsul pe care Sfântul Antonie cel Mare l-a dat:

– Părinții noștri nu erau nici pe departe precum înaintașii lor. Noi nu suntem nici pe departe ca părinții noștri iar cei de după noi nu vor fi nici pe departe ca noi, dar nu va trece mult și va veni o generație care ne va întrece pe toți, și pe noi, și pe părinții noștri, și pe părinții lor!

Aici este toată povestea! În momentul în care faci o analiză profundă și vezi unde te afli, cu siguranță că ți se luminează deja calea, pentru că nu mai vezi că trebuie să faci, neapărat, ca altcineva! Ești sigur că Dumnezeu este peste tot și chiar se spune că atunci când nu Îl mai simți în vecinătatea ta pe Dumnezeu, să nu te întrebi cine este cel care s-a mutat! Noi de multe ori ne amăgim și spunem:

– Dar nu mai este Dumnezeu cu mine! Unde a plecat? Unde a fost?!

Nu Dumnezeu s-a mutat! Noi suntem cei care ne-am amăgit, ne-am dus după pământuri sau am părăsit cutia de chibrituri așa-zisă în care am stat ani de zile și ne-am dus în altă parte! Noi ne-am depărtat de vecinătatea cu Dumnezeu, dar asta nu numai fizic, ci în general! Și când am intrat într-o altă etapă, ne-am mutat iar de lângă Dumnezeu, când s-a terminat un set de griji, noi ne-am mutat mai la vale, crezând că altele sunt mai mari!

Ei bine, revenind la model, fraților, noi trebuie să ne facem nouă înșine model, așadar! Așa ajungem la același subiect: nu trebuie să iubim noi pe aproapele nostru ca pe noi înșine?! Nu ne spune Mântuitorul, clar, care este model în iubirea aproapelui și chiar în iubirea vrăjmașului? Înseamnă că noi trebuie să fim aceia care trebuie să ne șlefuim, care trebuie să ne așezăm într-o anumită lucrare, astfel încât să fim, în primul rând, mulțumiți de noi înșine, după care să fie și alții mulțumiți de munca noastră!

Știți că în activitatea aceasta măruntă și didactică, în paralel cu duhovnicia, pe care o mai am, la un moment dat nu mai ai ce să îi mai spui unui student care este la o anumită vârstă! Acum nu mai este ca pe vremuri, să fie omul numai student și atât, oamenii lucrează pe colo, pe colo, unii mai predau și când vin cu niște lucrări așa, mai… flu, flu, îi întreb:

– Măi, ție îți place?

Asta e întrebarea! Dacă ție îți place, înseamnă că asta este nota ta! Când întrebi așa, dacă ție îți place, deja, hop, se ridică pretențiile:

– Hei, păi mai puteam să mai fac și asta…

– Da? Bun! Înseamnă că recunoști că nu este un model!

O ia omul și o reface și până la urmă, ajunge lucrarea la un anumit nivel, dar trebuie să știi cum să pui problema! În primul rând, noi trebuie să fim căutătorii modelului din noi! Dumnezeu a dat, în fiecare dintre noi, o suflare divină! La acea suflare trebuie să ajungem! Nu mai sunt modele este doar o văicăreală, cum ar spune părintele Arsenie:

– De babe, tată!

Păi, cum adică?! Nu mai sunt? Trecem la varianta B, la varianta de rezervă! Înseamnă că modelul trebuie să fie căutat în alt fel! Vedeți, atunci când îi mușcau șerpii veninoși pe evrei, Moise a primit poruncă de la Dumnezeu să ridice un șarpe de aramă și cei care erau mușcați și se uitau la acel șarpe, se vindecau și nu mai mureau de veninul șerpilor! De fapt, ce se întâmpla în ei?! Dumnezeu trebuia să îi facă, într-un fel, să își activeze credința din ei! Până la urmă, dacă era șarpele după deal, nici nu mai era nevoie să vadă șarpele, era de ajuns să se uite măcar cam în direcția aceea unde era șarpele de aramă înălțat și știa că dacă e în poziția aceea, gata, scapă de venin! Așa se întâmplă și cu modelele! Măi, măcar știu, cel puțin pe linia aceasta duhovnicească, în ce mă pricep eu mai bine, în ce mă privește pe mine, nu comparativ cu alții, eu știu când e duhovnicie, să mă uit așa, puțin, spre Techirghiol! O să spuneți că părintele Arsenie nu mai este acolo. Ba este, să știți! Așa cum era șarpele de aramă în pustie, așa este și părintele acolo! Mă uit acolo în sensul că Dumnezeu îmi aduce aminte printr-o lucrare ceea ce mi-a spus odinioară și rezolv problema! Nu trebuie neapărat acum să mă vait că nu mai este părintele Arsenie! Ba este mai mult decât înainte, pentru că înainte ajungeam la părintele Arsenie la două, trei săptămâni, o lună, chiar la o lună jumate, câteodată chiar la trei, patru luni, dar acum ajung cu fiecare rugăciune! Părintele este mai aproape de mine, acum, vă spun sincer!

Pe părintele Cleopa, o singură dată mi-a dat Dumnezeu șansa să îl văd, era prin 1987, terminasem Seminarul, eram într-o excursie și am stat vreo două ore, acolo, în discuții comune, nu vă imaginați că ne-a luat pe fiecare în parte să ne bage în seamă, dar ne-a mângâiat! Să știți că a devenit și părintele un șarpe de aramă, adică un model! Îmi aduc aminte că prin ceea ce am mai citit despre părintele și de la părintele și știu că este înălțat acolo, nu trebuie ca modelul să mai fie neapărat acolo și eu să mă duc cu șablonul, să trag conturul și să tai materialul! Nu! Deja, modelul este unde trebuie! Unde este modelul?! Este în mine! Este în amintirea pe care i-o port, este în evlavia cu care eu mă uit către ceea ce am învățat și către o perioadă din viața mea în care am stat de vorbă, față către față, cu niște oameni înduhovniciți! Așa trebuie să facă și cei de lângă noi! La cei mai mici să nu vă uitați acum îngrijorați în privința a ce o să facă! Vă mai aduc aminte când erau fetele mele în clasa întâia, a doua și mă dădeam de ceasul morții:

– Aoleu, ce o să facă, dacă nu se mai predă Caligrafia?! Cum o să scrie?

Hei, uite că încet, încet mă învață ele pe mine, pentru că v-am mai spus și altă dată despre Caligrafie că acum înseamnă să știi exact unde este ”w, w” pe tastatură! Asta este Caligrafia zilelor noastre și nu trebuie să ne văităm acum că nu mai scriem cu nu știu câte acolade la început de rând! Mai sunt câțiva care mai știu să o facă și pe asta, să o facă, nicio problemă, dar nu trebuie să intrăm în panică atunci când, chipurile, dispare modelul! Nu! Modelul este în noi! Dacă știm să folosim și să multiplicăm binele din noi, acela este modelul nostru!

Să știți că Evanghelia de astăzi este o Evanghelie mai actuală decât oricând! Văicăreala din secolul IV, din timpul Sfântului Antonie cel Mare, așa cum v-am spus, este văicăreala profesorilor de astăzi și a maiștrilor care vor să mai învețe câte un ucenic și ăsta nu se prinde de nimic! Este o văicăreală totală, dacă vezi văicăreala, dar dacă vezi partea cealaltă și nu mai vezi decât bucuria de a găsi șablonul în tine, înseamnă că deja ne apropiem de Praznicul cel Mare al Înălțării Sfintei Cruci!

Să știți că Praznicul Înălțării Sfintei Cruci nu este, așa, o sărbătoare o dată pe an, la care noi punem în mijlocul bisericii o cruce și o să o sărutăm! Nu, fraților! Sărbătoarea trebuie să fie în noi! Este ridicarea șablonului din noi, să vedem dacă mai avem toate chestionarele la zi, să le updatăm, ca să spunem așa! Ați văzut vreodată cum arată un șablon? Trebuie să îl mai verifice profesorul, câteodată, să vadă dacă are toate orificiile acelea gata făcute, că dacă nu încape creionul prin ele, bietul student a băgat creionul, dar nu a ieșit ce trebuia! Și profesorul mai ia șablonul să îl verifice, se mai uită așa, în soare, contra luminii, să vadă dacă este perforat complet! Asta înseamnă Înălțarea Sfintei Cruci, adică trebuie să ne updatăm inclusiv ideea aceasta de sărbătoare! Înseamnă un prilej, prilejul de a ne uita în zare, să vedem dacă modelul din noi mai este la dimensiunea la care noi știm că îl avem! Nu ne trebuie mult! Cei care își mai aduc aminte cum se făcea pâinea, acum nici nu știu dacă se mai face pâine cu aluat, e treaba celor care o fac industrial, dar eu vă spun cum bunica frământa vreo patru ore la un aluat și nu îi trebuia decât o drojdie cât o nucă, dar fără drojdia aceea, degeaba aveai făină, degeaba aveai sare, degeaba aveai apa caldă și așa mai departe! Trebuia să fie drojdia aceea! Acesta este modelul din noi. Scânteia divină din noi este drojdia care dospește frământătura! Dar nu o dospește în fiecare zi, că nu se făcea pâine în fiecare zi, că nu aveai timp de așa ceva, dacă trebuia să frămânți patr ore!

Astăzi ne aflăm în Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci, a doua zi după Marele Praznic al Nașterii Maicii Domnului, într-o zi de duminică și de Înviere, iar Sfinții Părinți ne-au pregătit ca să putem să primim Praznicul cel Mare al Înălțării Sfintei Cruci. Considerând ei că această pregătire trebuie să treacă puțin și pe la discuția dintre Nicodim și Mântuitorul, au selectat doar patru versete din Capitolul III de la Ioan și anume, momentul în care Mântuitorul s-a adresat în taină, spunând că ”precum a înălțat Moise șarpele de aramă în pustie, așa trebuie să fie înălțat și Fiul Omului, ca tot cel ce crede Întrânsul să nu piară, ci să aibă viață veșnică, pentru că Fiul Omului nu a venit să I se slujească, ci a venit ca să slujească și prin El să se mântuiască lumea”.

Este o duminică în care ne pregătim de un praznic și aceasta trebuie să fie o stare de forfotă duhovnicească pe care Sfinții Părinți au vrut să o declanșeze în noi. Trebuie să știm că marele praznic de care ne apropiem este unul care ne verifică modelul din noi! V-am mai spus și altă dată că dacă dragostea față de noi înșine este bolnavă, adică nu ne iubim în sens creștinește așa cum trebuie, acesta este metrul-etalon față de dragostea pe care trebuie să o arătăm aproapelui nostru! Păi, nu revenim la situație, dar vă aduc aminte că dacă vrem într-adevăr să ne iubim aproapele ca pe noi înșine, atunci pe noi înșine trebuie să știm cum să ne iubim creștinește! Păi, ne iubim noi așa cum trebuie?! O să spuneți că dăm în narcisism, dar nu, pentru că iubirea nu este să te uiți în oglindă să îți faci freza! Iubirea este să ai grijă de tine să fii întotdeauna împăcat cu ceilalți și atunci știi să te iubești pe tine! Să ai grijă ca imaginea ta, în sensul bun al cuvântului, să fie una bună și în ochii celorlalți, adică să se uite lumea la tine ca la un model! Asta înseamnă să ne iubim pe noi înșine! Nu să avem grijă meschină față de una sau de alta, de lucrurile care ne înconjoară și dacă ne ducem la o distracție, să ne schimbăm toaleta din două în două ore! Asta nu este iubire de sine, asta este altceva și nici nu vreau să intru în amănunte!

La acest metru-etalon ne invită praznicul, ne arată până unde trebuie să ajungem, până la starea de jertfă, că de aceea este ”șarpele de aramă înălțat în Chipul Mântuitorului”! Când am jertfit câte ceva pentru cel de lângă noi, atunci să știm că suntem pe drumul cel bun! Dacă nu am jertfit nimic, adică dacă nu am dat din timpul nostru, măcar, nu vă văitați că nu aveți ce da, trebuie să aveți atitudinea de a da! Îmi aduc aminte că acum vreo două zile, oprisem mașina undeva și, după cum am eu de făcut mereu câte ceva prin agendă, mă uitam la niște mesaje, mai răspundeam, dar mai aveam de mers până unde trebuia să ajung și la un moment dat, mi-am dat seama că plecasem de acasă așa, în fugă, iar reverenda era în spatele mașinii, nu eram îmbrăcat cu ea. În fața mea era un om despre care nu puteam să îmi dau seama dacă într-adevăr era într-o suferință sau nu, dar stătea pe bordură, se uitase la mine de vreo două ori când scriam eu prin agendă, după care omul și-a văzut de ale lui. La un moment dat, când m-am îmbrăcat în reverendă și m-am reașezat la volan, măi fraților, nu știu ce aripi a avut că imediat a venit la mașină! Acum, dacă a venit la mașină, nu eram nebun să plec chiar așa, fără să văd ce are omul, iar omul imediat a început să își spună povestea lui. Hei, atunci m-am întrebat eu:

– Măi, dar acum douăzeci de minute de când se uita omul acela la mine, eu nu eram același?! Mașina mea nu era aceeași?

Se spune că cerșetorul se uită și la mașini, ca să ceară câte ceva, dar nu, mă îmbrăcasem în reverendă și asta îi dăduse lui aripi! De ce?! Pentru că reverenda, deja, în mintea lui dădea un prilej ca eu să fiu dispus să îi ascult povestea! Așa a fost în mintea lui și în mintea mea la fel, adică în momentul în care eu mi-am schimbat poziția prin vestimentație, l-am făcut pe om să înțeleagă că în fața lui este cineva care trebuie să fie obligat măcar de… disciplina uniformei, să îi asculte povestea! Bineînțeles, i-am ascultat povestea, m-a costat ceva că i-am ascultat-o, pentru că trebuia să răspund în consecință, omul a rămas fericit, dar după ce am stat de vorbă cu el, am oprit mașina trei metri mai încolo că aveam treabă și unde mi-a spus el în povestea aceea ce o să facă cu banii pe care i i-am dat, l-am găsit peste zece minute în același loc, probabil cu ochii după altcineva care să îi asculte povestea. Nu îl judec, Doamne ferește, eu vă spun acum un singur lucru, anume că foarte mult contează și imaginea, și statutul pe care îl ai în fața cuiva! Nu este asta un model? Nu era modelul pe mine, dar era în spatele mașinii, adică uniforma, reverenda! Vedeți? Statutul este modelul nostru. Păi, nu am mai putut să mă port ca și când eram la cămașă cu mânecă scurtă! Nu, tată! Gata, deja modelul era creat!

Fraților, trebuie să știm că modelul este la noi, trebuie să știm când să îl îmbrăcăm, să îl avem mereu împodobit astfel încât cei de lângă noi să aibă și ei o larghețe de a-și deschide și ei sufletul, pentru că este nevoie de lucrul acesta! Ne rugăm bunului Dumnezeu ca astăzi, în Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci să plecăm spre casă cotrobăind în oglinda în care ne uităm spre noi înșine, unde este modelul, ca să putem să îl mai șlefuim, să îl mai lustruim, pentru că părintele Arsenie spunea:

– Tată, când lucrezi cu tine, la început trebuie să te cioplești, să nu fi necioplit! După aia trebuie să te mai și lustruiești, după aia trebuie să prinzi și un luciu! Hei, mai la sfârșit, așa, trebuie să mai împrăștii așa și o mireasmă!

Acesta este modelul care are nevoie de lucrare în ograda proprie și Îl rugăm pe bunul Dumnezeu ca în aceste zile mari de sărbătoare, să putem să găsim modelul și să putem să găsim instrumentele necesare cu care să îl șlefuim, să îl lustruim și apoi să îl lăsăm să împrăștie o mireasmă!

Îi mulțumesc bunului Dumnezeu pentru această dovadă de iubire pe care mi-a trimis-o prin gândul cel bun de a căuta în ”lada de zestre” a Bisericii Sfântul Nicolae Vechi din Constanța, cuvântul părintelui Marius din această Duminică dinaintea Înălțării Sfintei Cruci. Îi mulțumesc părintelui Marius pentru îngăduința de a-i reda cuvântul aici și vă mulțumesc tuturor care îl citiți într-o zi ploioasă dar voioasă de septembrie! Este, dacă vreți, o invitație la amintiri frumoase pe care le vom redescoperi peste ani, la momentul potrivit care este eternul moment ”acum”!