Forțat nu se face nimic!

Știu că pot fi lesne acuzat că am dus în altă zonă această parabolă a Mântuitorului, dar de ce să rămânem cu două mii de ani în urmă și să nu facem un singur pas înainte?! Am legat totul în primul rând de copilărie pentru că văd foarte mulți copii care se pregătesc de școală!

Mie dacă îmi spunea cineva când eram mic că o să înceapă școala pe 7 septembrie, spuneam că vreau să fac grevă, acum nu mai fac, mă pregătesc să îmi duc nepoții la școală pentru că este o normalitate, la anul va fi 5 septembrie și în trei ani de zile, școala va începe la 1 septembrie! Și care este problema?! Important este să nu ne pierdem noi, cei adulți, explicațiile pe care trebuie să le dăm copiilor! Dacă noi toată vara i-am pisat că începe școala pe 7 septembrie și că le mănâncă din vacanță, normal că atunci când ajung bieții copii la școală, pe 7 septembrie, sunt atât de încărcați emoțional de bunici care… n-au ce face, de părinți nici nu mai spun și cum o să le placă, dacă toată vara au auzit că e de rău?!  

Hei, uite că acum vă spune unul că e bine! E de bine! Și vă spun și de ce e de bine! Pentru că în toate există un act de acceptare. Fără actul de acceptare nu se face nimic! Forțat nu se face nimic! Dragoste cu forța se numește altfel! Forțat nu se face absolut nimic și de aceea, noi trebuie să îi învățăm pe copii că totul este frumos, ca nu cumva atunci când le spunem să facă ceva, să spună că asta nu se face! Ba se face!

Am înțeles de la niște școli care și-au făcut un program foarte interesant, după logică pedagogică în niciun caz, că se țin cursuri de la ora 9 până la ora 17! Nu au știut să îmi spună de ce! Nici nu vreau să îmi… bigudez mintea ca să aflu de ce! Este absolut antipedagogic pentru că așa, copiii nu au timp nici dimineața de învățat, nici după-masa, este curba glicemică de la ora 11, nu au ținut cont de absolut nimic! Dar, am întâlnit un elev care se ducea acolo și i-am spus:

– Știi că acesta este un program special pentru tine! Uite, ai timp să faci și extracurricula ta, profesorii de acolo sunt mai îngăduitori, una, alta…

Eu vă spun că e de rău numai aici, într-un cerc restrâns, dar pentru fiecare caz în parte am să predau lecția binelui! Trebuie să înțelegem că din toate trebuie să vedem ceva frumos, să vedem frumosul, că el există acolo!

Astăzi este o duminică de mari provocări. Ani de zile, eu personal, ca duhovnic și slujitor, m-am tot gândit să întorc, într-un anumit fel, această ”Pildă a lucrătorilor cei răi”, încât întotdeauna am avut sentimentul că îmi scapă ceva și astăzi am avut sentimentul că am prins ceva ce îmi scăpa și anume, dacă tot este vorba despre o pildă, înseamnă că ea poate să fie interpretată. Eu mi-am permis ca din fapte de viață să fac pilde și să le interpretez, darămite dintr-o pildă, dintr-o parabolă despre care Mântuitorul a spus că poate să se asemene inclusiv cu Împărăția Cerurilor! La slujbele cu ierarh, la jumătatea slujbei, după ”Sfinte Dumnezeule”, iese ierarhul în fața Sfintelor Uși pentru binecuvântare și spune de trei ori ”Doamne, Doamne, caută din Cer și vezi și cercetează via aceasta pe care a sădit-o dreapta Ta și o desăvârșește pe ea”! Întotdeauna, comentatorii s-au legat pentru ziua de astăzi tocmai de acest motto și, după părerea mea, au dus-o într-o zonă în care totul este exterior, Cineva binecuvintează altceva.

Dacă îmi permiteți, am să vă spun câteva cuvinte și din Evanghelia de astăzi de la Matei. Spune Mântuitorul că un om a sădit vie, a împrejmuit-o cu gard, a tescuit-o, a zidit în ea un turn, a dat-o lucrătorilor și el a plecat departe și la vremea culesului, a trimis pe slujitorii săi să-i ia partea lui de roade. Și, slujitorii când au ajuns, pe unul l-au bătut, pe unul l-au omorât, iar pe altul l-au lovit cu pietre și stăpânul a trimis pe alții dar și acestora le-au făcut la fel. În urma tuturor, a trimis pe fiul său, spunându-și:

– Se vor rușina de fiul meu.

Când slujitorii au văzut de departe pe fiu, au spus:

– Iată, vine moștenitorul! Haideți să-l omorâm și să-i luăm noi moștenirea!

Și Mântuitorul îi întreabă pe ucenici și pe apostolii care îl înconjurau:

– Ce va face stăpânul viei acelea cu lucrătorii?

Și, firesc, I-au răspuns:

– Pe cei răi cu rău îi va pierde și via o va da altor lucrători, care îi vor da partea de roadă.

Și atunci, Mântuitorul spune:

– Dar nu vă aduceți aminte ce este scris, că piatra pe care n-au socotit-o ziditorii a ajuns să fie în capul unghiului? Pe aceasta, dacă va cădea cineva, se va spulbera și peste care va cădea, pe acela îl va zdrobi!

Ca să vorbești despre altceva, ca să vorbești despre lucruri care pornesc de la deal la vale și urcă de la vale la deal, este ceva exterior. Nu am să vă vorbesc despre o vie făcută de cineva, ci dacă tot e făcută de cineva, înseamnă că este vorba despre Dumnezeu în toată povestea aceasta, pentru că Dumnezeu este Creatorul și pe om l-a lăsat Dumnezeu împreună creator! Înseamnă că și omul poate să zidească o vie, dar de ce să o zidească în afară, atâta vreme cât noi ne putem uita în noi înșine?! Ce înseamnă să zidim vie? Înseamnă să ne concentrăm puțin asupra noastră. Să învățăm să scriem, de exemplu, după ce în Grupa Pregătitoare sau la Grădiniță facem tot felul de exerciții de bastonașe, de linii oblice și așa mai departe, începem să scriem litere și să asamblăm ovalul cu liniuța, cu ciorchinele de strugure și începem să scriem! Asta înseamnă ce? Că am zidit vie. Și căror lucrători am dat-o? Am dat-o, în primul rând, subconștientului, care a început să scrie!

Dacă noi ne-am concentra la fiecare literă ”a” cum să facem mai măiestrit ovalul acela care seamănă cu un ou, cum am învățat de la tovarășa în secolul trecut și am face la ”r” ciorchinele acela despre care ne-a spus tovarășa că l-a văzut în vie, nu am mai apuca să scriem niciodată! De aceea este nevoie să dăm lucrătorilor! Și vine vremea cititului! Cititul a tot ceea ce am scris noi înseamnă că ne ducem la lucrători să scoatem de acolo și să vedem ce am scris! Se întâmplă de multe ori să nu mai știm ce am scris. Aici am vrut să vă ajung! În momentul în care noi înșine nu mai înțelegem ce am scris, înseamnă că lucrătorii au fost nemernicii aceia care au omorât pe slujitorii noștri! Slujitorii noștri sunt privirea, capacitatea noastră de a decripta date și lucrătorii i-au omorât. De ce i-au omorât?! Păi, slujitorul care a trimis datele noastre, ”vezi că se face ”a” dintr-un oval și se așează o linie în stânga și în dreapta un bastonaș întors”, lucrătorii au spus ”Ei, și?” și au început să scrie așa, telegrafic, și la un moment dat, când să citești compunerea, de unde? Pe unul l-au omorât, pe unul l-au lovit cu pietre și ce să facem?! Trimitem alți slujitori, numai că slujitorii în vie nu vin să scrie din nou, vin numai să citească! Adică, informațiile pe care noi le avem nu vin decât criptate, ca la un document, un fișier care deja este pervertit și nu mai poate să fie trecut din pdf în word și așa mai departe!

Acum și pepitele de aur sunt într-un zăcământ, într-o proporție mai mică sau mai mare, dar trebuie să punem accentul că ele sunt acolo și le căutăm pentru că sunt! Nu le căutăm pentru că sunt multe într-o parte sau puține în altă parte! Toată viața noastră este plină de aurul acesta și astăzi învățăm că după ce a trimis stăpânul pe slugi și după cum v-am tradus eu de la scris la citit, pot să vă fac și mai multe legături dintre acestea dar am spus despre scris și citit pentru că am văzut copiii aceștia pe lângă mine care încep să scrie!

Vă spun toate acestea ca să înțelegem că astea se petrec în mintea noastră și nu știm și noi credem că la biserică se vorbește despre o vie de o mie de ani și așa mai departe! Nu, fraților, despre asta se vorbește! Credeți că noi ne adunăm aici, în biserică, să vorbim despre lucruri ale trecutului?! Nu! Vorbim despre lucruri ale prezentului și ale viitorului! Noi trebuie să ne luptăm acum cu Inteligența Artificială și ce facem? Vorbim despre vie și despre struguri și despre nemernicii care au omorât slujitorii care au venit să ia partea?! Nu, fraților! Este vorba inclusiv despre Inteligența Artificială!

Mergem și mai departe! Informațiile pe care noi le avem în cărți, după ce le avem, ele se îngrămădesc tot în subconștientul nostru și începem pe unele să le facem, pe altele nu, pe unele începem să le mai judecăm și să le mai cernem! Eu v-am spus, ca un diabetic… în desfășurare, în literatura de specialitate, acum 30 de ani, morcovul era dușmanul numărul unu, pentru că în afară de vitamina A avea foarte mult zahăr, iar acum este prietenul numărul unu, pentru că s-a stabilit că este foarte bun în a scădea glicemia! Nici atunci, nici acum nu este rău, totul este bine, atâta vreme cât există cumpătare și există elementul placebo, care îți spune că este bine sau nu este bine, indiferent dacă este substanța activă sau nu este substanța activă!

Încercăm să ne educăm slujitorii care să ne aducă roadele în ce fel? În felul în care trebuie să ținem cont de ceea ce se spune în final, că via va fi dată altor lucrători, după ce primii slujitori au fost bătuți, apoi omorâți, a doua echipă la fel, a venit chiar și fiul, conștientul a intrat să vadă ce se întâmpla acolo și a fost omorât și el! A fost omorât și conștientul iar subconștientul a spus că el a scris și gata, nu mai citește nimeni. Totuși, se spune că via va fi dată altor lucrători. Fiți atenți! Via, nu roadele! Asta ce înseamnă? Că exista posibilitatea unei replantări, unei tăieri în alt fel! Știți că via se taie în mai multe feluri. Se taie mai scurt pentru a rodi, dacă nu ești interesat să o mai păstrezi decât doi ani, îi dai roadă puternică și în doi ani de zile se și usucă. Cum v-am mai spus și altă dată, via are o posibilitate de a se uda ca să dea mai mult rod, dar este făcută cu o rădăcină care coboară până la cinci metri în pământ și ea își extrage apa cu partea cea mai adâncă de rădăcină, dacă este secetă. De aceea poate că ați auzit o expresie foarte interesantă, cum că via ori o uzi, ori nu o mai uzi și m-am interesat și eu să aflu despre ce este vorba. Ori o uzi să o ții la un nivel de umiditate la suprafață și atunci ea își usucă singură rădăcina care se duce până la cinci metri, pentru că nu are rost să o susțină și pe aceea și își creează o rădăcină superficială, cum vedeți la pomii aceștia de cad pe stradă la furtună! Ei cad pentru că nu mai au decât rădăcina superficială, au fost udați pe deasupra și pomul, ca orice… vietate, se adaptează:

– Dacă am apă aici, de ce să nu îmi aduc și gălețile aici?

Pomul nu s-a mai dus în jos cu rădăcina, ca să caute apa în adânc și și-a scos rădăcinile la suprafață, iar când vine furtuna, gata, s-a terminat, este repede smuls din rădăcină! Să învățăm și din asta ceva! Ori uzi via deasupra și nu mai ai rădăcină în adâncime, ori nu o mai uzi și via se duce cu rădăcina mai jos de cinci metri, până când găsește apa, dacă are ce găsi! În doi ani nu se usucă, oricum! Și atunci, dacă se spune că via va fi luată și dată altor lucrători, înseamnă că lucrătorul acela care vine spune:

– Măi, stai așa, puțin! Măi, am învățat noi la școală cum se face litera ”a”? Hai, măi, să o facem ca lumea!

Începe subconștientul să dea mâna cu conștientul, chiar dacă nu te mai duci la școală că nu mai ai vârsta de școală, încet, încet ești mai atent să scrii. Scrii mai citeț, mai lizibil și cu conștiința că dacă ai scris o dată, trebuie să poți să și citești, dar nu numai tu, ci și alții, că poate tu te-ai învățat să faci ”r” într-un fel și ”a” în alt fel, dar trebuie să ai conștiința că ceea ce scrii tu e nevoie să fie citit și de altcineva! Adică, roada trebuie să fie împărțită și altora, pentru că stăpânul nu a trimis slujitorii să le ia lucrătorilor toată roada! A trimis slujitorii să își ia partea sa de roadă! Partea sa de roadă, fiți atenți aici, că din niște notițe luăm partea noastră de roadă, că citim ce am scris acolo, dar avem și pe vecinul în spate, care nu a citit în viața lui și trebuie să ia și el o notă mare la teză, da?! Ne dăm puțin la o parte și partea de roadă se împarte și cu altcineva! Dacă vreți să înțelegeți lucrul acesta, că începe școala! Trebuie să fim îngăduitori nu numai cu noi, ci și cu ceilalți și nu numai cu ceilalți, ci și cu noi!

Așadar, ce învățăm astăzi de la această minunată întâlnire cu via? Că noi suntem creatori, măi copii! Dar ce creăm? Creăm ceva pe care să îl lăsăm și altora, să se bucure și alții! Ne bucurăm și noi, în măsura în care slujitorii pe care îi trimitem să ne culeagă roadele, adică ochiul care vede, urechea care aude merg bine. Păi, scrii, de exemplu, o partitură. Dacă o scriem pentru cineva cunoscător, nu trebuie neapărat să o fredonăm așa să se audă, pentru că este o ureche care se întoarce în interior și îți spune exact linia melodică! Cum semnalul de sosire acasă al lăptăresei lui Beethoven a devenit… Simfonia a noua! ”Du, du, du, dum!” Așa este și via pe care noi o plantăm! După ce am plantat-o, trebuie să avem grijă ca roadele să fie împărțite așa cum trebuie, fiecăruia după participație și să aibă pentru fiecare în parte!

Via de astăzi mai are însă un aspect. Unul dintre slujitori a fost lovit cu pietre și a fost omorât chiar cu pietre, a fost lapidat, termen care vine din latină și înseamnă a ucide cu pietre, cu delapidarea este vorba de altceva, nu intrăm în amănunte, are treabă ANAF-ul. Dacă tot vorbim despre pietre, să vedem că și acea piatră are mai multe aspecte, la fel ca via! Dacă un răufăcător pune mâna pe o piatră, poate să spargă capul cuiva! Dar dacă e un ziditor, un om care vrea să… întâlnească două ziduri, are nevoie de niște pietre mai speciale! Știți că două ziduri își șopteau:

– Ne vedem după colț!

Acele pietre mai speciale nu prea le bagă ziditorul în seamă, pentru că sunt mai puține decât celelalte, normale, care fac zidul. Colțul este numai o bucată dintr-o întâlnire dintre două ziduri, dintre două lumi, dintre două cunoștințe, dintre partea activă și partea pasivă! Este ca la fermoar, dacă toate părțile ar fi ieșite numai așa în relief, nu ar avea cum să se îmbine, să se închidă, fermoir, en francais! După ce a spus Mântuitorul Parabola cu Lucrătorii cei răi, toată povestea aceasta cu piatra ne-o aruncă așa cum aruncă un chef bucătar o rețetă numai până la jumătate! Îți spune să pui sare și piper dar nu spune nici câtă sare, nici cât piper, nici ce temperatură trebuie să aibă produsul când ai pus sarea și piperul, îți spune, așa, vag! Apropo, fac o mică paranteză, cineva a vrut să învețe cum se face borșul pescăresc. Borșul pescăresc nu este făcut cu borș, este făcut cu oțet, bineînțeles, dar așa se numește. Și ca să poată să fure meserie, omul a întrebat un meșter bucătar de acolo din zonă:

– Îmi arăți și mie cum se face? Nu că vreau să îți iau pâinea de la gură, Doamne ferește, dar poate lipsești vreodată și îmi fac și eu un borș ca al tău…

A început lecția și după prima jumătate de oră, specialistul a spus:

– Fii atent, după ce se fierbe apa, pune prima dată sare!

I-a sunat omului nostru într-un fel, dar a pus sare. După încă o jumătate de oră, cât timp a tocat diverse legume, i-a spus meșterul bucătar să pună a doua oară sare. Apoi i-a spus:

– Scoatem peștele să nu se fărâmițeze și punem a treia oară sare.

Deja începea să sune a science-fiction și și-a spus omul nostru în sinea lui:

– Ăsta ori nu vrea să îmi spună rețeta, ori e groasă treaba!

Și bineînțeles că a ratat borșul pescăresc! Când să se așeze la masă, meșterul bucătar i-a spus:

– Acum punem a patra oară sare!

L-a mai chemat de vreo două, trei ori să îi arate cum se face borșul pescăresc, și-a notat el toate cele, și-a înregistrat dar nu a înțeles niciodată rețeta. De fiecare dată era vorba de o anumită temperatură, de un anumit stadiu de fierbere, de clocotire, de legume sau de pește și așa mai departe! Și atunci a spus:

– Da, am înțeles! Trebuie să te chem pe tine mereu să faci borșul ăsta!

De ce v-am spus toată povestea asta?! Pentru că Mântuitorul astăzi nu spune cine pune prima dată sare sau a doua oară, ci ne întreabă:

– Nu ați auzit ce s-a spus, că piatra pe care n-au luat-o în seamă ziditorii a ajuns să fie piatra cea din capul unghiului?

De la Domnul s-a făcut aceasta! Să știți că toată povestea aceasta cu tot ceea ce înseamnă zidărie și zidari este legată și de turnul pe care l-a făcut stăpânul viei în vie, ca să vadă de la înălțime! Ei bine, acum trecem la subiectul celălalt. Ce se întâmplă cu piatra? Piatra este un material despre care trebuie să avem conștiința că valoarea lui stă la noi, la ziditori. Valoarea unui material de construcție stă la ziditor. Mi-aduc aminte, tot așa, de la un concurs culinar, că tot am fost în zona asta, când cineva a fost descalificat pentru că după ce a preparat un produs la care vedeta era peștele, atât de mult sculptase peștele acela încât i s-a spus că își bate joc de ingrediente. L-au dat afară și mi-a plăcut atitudinea aceasta. La noi este valoarea a tot ceea ce se întâmplă pe lângă noi! Valoarea unei pietre pe care călcăm sau o dăm la o parte stă la noi. Așa cum v-am spus și altă dată, era o piatră foarte mare la intrarea casei unui prieten de-al lui Michelangelo, iar acesta, atunci când a fost invitat în casă și a văzut-o, l-a întrebat pe prietenul său:

– Îmi dai voie să eliberez îngerul de aici?

Stătea piatra aceea de multă vreme acolo, era o lespede mare și în câțiva ani, a devenit cea mai frumoasă imagine de înger pe care a sculptat-o Michelangelo! Ar fi fost o piatră și acum, dacă nu se întâlnea cu cine trebuie și dacă cel care a descoperit-o nu știa ce să facă! Aceasta este piatra din capul unghiului! Să nu credeți acum că piatra din capul unghiului trebuie să aibă niște dimensiuni standard, să vă uitați după o piatră în colț, că aceea se folosește câteodată la unirea a două ziduri! Piatra din capul unghiului poate să fie și jumătate de munte, dacă știi cum să o folosești! Cine se duce pe la Orșova, pe acolo și vede chipul lui Decebal, își dă seama despre ce vorbesc! Piatra din capul unghiului nu trebuie să aibă niște dimensiuni pe care să le învățăm la școală, ci trebuie să știm că noi avem posibilitatea ca oricând să facem din orice ceva!

Acesta este mesajul Evangheliei de astăzi: ”Un stăpân al casei sale a zidit vie”. Fraților, dacă am zidit vie, adică dacă tot mă duc la școală, acum, de pe 7 septembrie, nu aștept să se facă 15, cum se ducea bunicul la școală, hai să încep să fac ceva de pe 7! Să începem să ne apropiem de un anumit sens, să sădim ceva, pentru că până la primul modul suntem datori să învățăm că trebuie să trimitem slugile să aducă ce a rodit. Și ce poate să îi aducă, de exemplu, unui copil de la Grupa Pregătitoare?! Să îi aducă un calificativ, un zâmbet de la doamna! Și atunci, aceasta este roada, partea de roadă care i se cuvine copilului! Dar cărui copil? Care a și plantat via, nu via altuia! Nu intra în munca altuia! Nu munca manualului, nu munca desenului care are un contur și tu numai colorezi! Încearcă să îți faci via ta, după un antrenament! Nu să cumperi struguri și să faci vin!

Este foarte interesant că astăzi, parcă se deschide, cumva, o perspectivă de la a face în afară la a face în interior! Să spunem că trecem de la această situație destul de la îndemână cu scrisul și cititul, trecem la învățat și memorat! De exemplu, memorarea aceasta mecanică pe care am învățat-o noi la școală, tip fotografic, în general știam că rămânem corijenți dacă nu știam o formulă la Fizică și așa mai departe, dar această memorare mecanică nu poate să fie una care să ne satisfacă la o anumită vârstă, pentru că încheiem cartea și s-a terminat! Eu aici am apărut în fața dumneavoastră și, înainte de a spune otpustul, m-am uitat la Sinaxar și am văzut sfinții, despre care nu aș fi știut câte ceva, dacă nu i-aș fi învățat la școală, Sfântul Varlaam, ocrotitorul Moldovei și Iosif de la Râșca, nu aș fi știut de Sfântul Alexandru, apropo că astăzi trebuie să spunem La Mulți Ani celor care poartă acest nume, să îi sunați imediat ce plecați de aici! Vreau să vă spun că eu astăzi am cules! Ce am cules? Am cules ceea ce am semănat mai demult, de vreo cincizeci și ceva de ani în urmă, dar dacă nu semănam atunci, credeți că aveam de unde să culeg astăzi?! A, da! Poate că ieșeam cu o carte, îmi așezam și ochelarii și ieșea treaba, dar pentru slujitorul din mine care are niște ambiții profesionale, nu ar fi dat bine!

De ce vă spun toate lucrurile acestea? Pentru că nimic din ceea ce faceți astăzi nu este în zadar! Chiar dacă nu ați făcut nimic astăzi, nu este în zadar, pentru că dacă nu ați făcut nimic, ați făcut experiența lui nimic și atunci când o să ajungeți cândva să vă odihniți și nu aveți la ce să vă gândiți, o să vă gândiți la ziua în care nu ați făcut nimic! Știți că este foarte interesant ca experiențele noastre să fie diverse! Nu trebuie să facem neapărat lucruri eroice, mereu! Acelea sunt numai din loc în loc! De exemplu, via nu se plantează numai din jumătate în jumătate de metru, trebuie să aibă un spațiu de aerisire! Bine, în agricultură nu intrăm prea mult în amănunte, înainte era o vorbă, ”Desul umple fesul, rarul umple carul”, acum văd că s-au făcut altfel lucrurile, numai că suntem tributari a ceea ce am învățat! Despre asta este vorba, astăzi, în toată Parabola Lucrătorilor viei! Suntem tributari. Cum să spunem:

– Aaa! A venit moștenitorul! Să îl omorâm să îi luăm noi moștenirea!

Cum să poți să iei averea cuiva, dacă nu este a ta?! Ești cel mult un impostor, un plagiator, dacă este vorba despre scris și nu poți să mergi mai departe cu fruntea sus!

Via în care astăzi, Mântuitorul ne așează, este despre noi, nu despre ceilalți! Este despre ceea ce cultivăm noi, despre ceea ce recoltăm noi, noi suntem și cei care am plantat, și cei care recoltăm, iar când vine mintea noastră și cere ceva, atunci trebuie să știm ce să trimitem! Să trimitem prima echipă care să constate dacă ceea ce am scris se poate și citi, dacă ceea ce am memorat o dată mai poate să fie folosit și altă dată și dacă ceea ce am învățat de la alții putem să folosim și noi. Acestea sunt echipele cele noi cărora stăpânul le-a încredințat via, adică altor slujitori cărora le vor da roadele! Să fim în același timp și slujitori care să știm să dăm roadele!

Îi mulțumesc părintelui Marius Moșteanu, preotul paroh al Bisericii Sfântul Nicolae Vechi din Constanța pentru această minunată tâlcuire a Parabolei Lucrătorilor Viei și pentru îngăduința de a-i reda cuvântarea aici, reașezată ca într-o continuare a Jurnalului Copilăriei, povestea pe care am ascultat-o ieri, la Praznicul Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul și pe care sper eu că ați citit-o deja. Gândind la roada bogată, inclusiv această vacanță pe final a fost o perioadă de sădit… povești din casa bunicilor, din excursiile cu părinții, de la mal de mare sau din vârf de munte! Sper ca toți copiii să se fi bucurat din plin de vacanță!

Îi mulțumesc Nadjei Iancu pentru înregistrarea cuvântării de astăzi a părintelui Marius, fără de care nu ar fi fost posibilă povestea mea și pe care o puteți urmări în varianta originală pe adresa  https://www.facebook.com/nadja.iancu/videos/1788090382207280.

Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru harul scrisului și povestitului pe care îl sporesc cu fiecare poveste citită de dumneavoastră, cei trimiși de El spre a-mi ajuta să sporesc în bucurie și recunoștință.

Vă mulțumesc că îmi dăruiți din (ne)timpul dumneavoastră, citind aceste rânduri. Sunteți minunați!