Energia din spatele a ceea ce facem
Despre ce trebuie să vorbim în vremea de astăzi? Nu despre ceea ce vede lumea că am făcut! De altminteri, printre vorbele înțelepte și chiar tăioase ale poporului român, se spune că ”vorba tună și fapta răsună”! ”Vorba tună” înseamnă că putem să avem o grămadă de posibilități de a exprima ceva, de a exporta niște lucruri pe care noi nu le avem în noi, le luăm dintr-o parte și le dăm în altă parte, dar acestea nu pot decât să tune.
Trebuie să vorbim despre energia lucrurilor, despre tot ceea ce noi suntem datori a transmite, deci accentul nu se pune nici măcar pe faptă, ci pe transmiterea unui câmp energetic al faptei respective!
Mi-aduc aminte de un șef foarte important, o fiică duhovnicească foarte dragă mie, care s-a zbătut în câteva luni să obțină de la minister niște fonduri și când le-a obținut, s-a considerat datoare să împartă acele fonduri, numai că le-a împărțit în mod egal, și celor de la birou, și celor de la bucătărie și a îndrăznit o angajată de la bucătărie să spună:
– Șefa, ați pus seul peste grăsime!
Eu personal nu am să uit vorba aceasta. Păi, dacă dai și unuia care chiar are nevoie, și celui care deja are, nu credeți că ar fi fost mai bine să reducem într-un fel prăpastia care este între cele două categorii?! Și mi-a promis fiica mea duhovnicească că nici ea nu o să uite aceste vorbe.
Dacă punem lucruri peste alte lucruri și lumea simte că este așa, nu are valoare tot ceea ce credem noi că dăm. Și noi ne amăgim crezând că transmitem ceva, dar nu facem acest lucru. De ce? Pentru că nu facem altceva decât să creionăm un mod de viață și să așezăm lucrurile, să le ambalăm frumos. Am dat, dar când desface pachetul cel care îl primește, își dă seama că mai mult timp i-a luat să despacheteze decât să folosească ceea ce este acolo. Aici este înțelesul, ce este mai ușor să fac? Este mai ușor a spune lucruri pe care lumea deja le vede sau a transmite ceva?
Încercați să spuneți povestea lucrului pe care îl dăruiți!
Unui copil, că este copilul nostru, că este nepotul nostru sau un copil de pe stradă, dacă îi dai ceva ceea ce el are deja și vezi că are lucrul acela, cu cât va fi el bucuros că a primit ceva? Dar dacă îi și explici că ceea ce îi dai chiar este dincolo decât ceea ce primește el mai mult decât un simbol, de exemplu, îi dai un creion și îi spui:
– Uite, îți dau creionul acesta, să știi că mie, acest creion îmi aduce aminte de primul bastonaș pe care l-am făcut și ori de câte ori privesc la un creion, simt asupra mâinii mele, mâna învățătoarei care mi-a mișcat-o să fac primul bastonaș.
Altul va fi darul pe care îl dați! Copilul acela știe că primește ceva! Ar fi primit o sută de creioane pe care să nu le bage în seamă. Cu siguranță că va pune în penar, într-un loc de cinste, acel creion, pentru că i l-ați dat cu poveste cu tot! Încercați să spuneți povestea lucrului pe care îl dăruiți!
De dimineață eram în fața unor oameni care mai scriau niște pomelnice și am spus că odată am să le spun că toate pixurile și toate creioanele care sunt acolo au trecut prin fața ochilor unui copil care nu prea a avut pixuri și creioane și stilouri când era mic. Deși am acasă sute de stilouri, pentru fiecare instrument de scris pe care nu l-am avut când eram mic am dorința ca acela care pune mâna pe un instrument de scris să știe că este un obiect valoros! Cu ajutorul unui creion putem să lăsăm niște gânduri și să le smulgem din eter și să le așezăm prima dată pe un pomelnic.
Un pomelnic înseamnă dorința noastră de a transmite celui care îl citește și Mântuitorului că avem persoane dragi care se află poate în suferință sau la o bucurie, pentru că eu personal am început să primesc foarte multe pomelnice cu nume de foști liceeni și actuali studenți. Vai, dacă ați ști cum arată de frumos un astfel de pomelnic cu nume! Dacă ați ști ce poveste are fiecare literă așezată în destinul unui nume care pleacă de la liceu la facultate și în viață! După cum nici nu știți câte pomelnice am cu inimioare și cu nume date de copii, cu desene, cum vor face ei când vor fi mari sau cu un set de nume: Buni, Bunu, Tata, Mama, Sora, Unchiul, Mătușa. Trebuie să știu numele?! În niciun caz! Acelea pornesc cu ce este mai lesne: a spune sau a face?! E nevoie să știe cel care pomenește care era numele mamei sau tatei sau al unchiului sau al mătușii sau al lui buni? Nu, pentru că povestea aceea este inclusă în tot ceea ce astăzi ne răsună în urechi: ”Ce este mai ușor a spune?”
Adevărata construcție a unui drum frumos este a ne ierta pe noi, a ne împăca, a ne lua așa cum suntem!
Mântuitorul astăzi ne învață un lucru extraordinar pentru societatea de astăzi: să nu mai vorbim despre ceea ce facem, să vorbim despre energia din spatele a ceea ce facem! Degeaba îi spui ”te iubesc” celuilalt, dacă faptele tale nu merg în direcția aceea! Degeaba îi spui că ai iertat pe cineva, dacă faptele tale nu merg în direcția aceea! Și să știți că noi cu iertarea avem niște probleme extraordinar de mari! În primul rând, noi nu ne iertăm pe noi! Eu ca duhovnic vă spun că ori de câte ori simt pe cineva care se mărturisește nu din complezență, din toată inima, dar nu este convins că iertarea trebuie să înceapă de la propria persoană, nu îl las să plece nemângâiat și chiar dacă am puțin timp la dispoziție, încerc să îi spun că totul începe de la noi. Dumnezeu dă iertare celui care deja este pregătit să o primească. Dumnezeu nu dă iertarea celui care el însuși nu s-a iertat! Cum am putea, de exemplu, să încurajăm pe un copil sau pe un tânăr să meargă mai departe, dacă el nu are încredere în el?! Trebuie să dăm deoparte încurajarea și să începem să construim încrederea de sine. Acestea sunt lucruri care sunt mai greu de spus, acestea sunt lucruri de făcut, nu ne putem pierde vremea cu a spune. Dacă aveți în față pe cineva și vreți să îl încurajați cu ceva, vreți să îl învățați ceva sau vreți să îl temperați cu ceva, nu vă pierdeți timpul cu vorbe! Nu o să înțeleagă mare lucru. Sau poate că o să înțeleagă greșit. Îmbrățișați-l! Și atunci se va transmite ceea ce nu puteți să spuneți, ceea ce nu aveți la îndemână, niciun alt instrument! Și așa va fi convins cel din fața dumneavoastră că nu e singur și că poate merge mai departe, apelând, dacă va fi nevoie, la un ajutor pe care îl simte! Nu îl primește cu vorbe, pentru că așa vorbe frumoase a primit și tatăl din Evanghelie de la fiul care a zis ”Da, tată, sigur că da” și a plecat și nu a făcut.
Și dacă ne întoarcem la ale noastre, la Evanghelia de astăzi, cerința pe care Mântuitorul ne-o așterne este aceea de a ne ierta pe noi înșine! Poate că mulți dintre cârcotașii zilelor noastre chiar se vor fi gândit:
– Dar cum, l-a vindecat Hristos pe ăsta? Nici măcar nu știa cine e, nu știa ce face, ce merit a avut?!
A avut următorul merit: avea prieteni! Câți dintre noi putem să fim siguri că vom avea patru prieteni care să ne ducă de colo, colo, pe la cabinetele medicale și așa mai departe? De amăgit ne amăgim toți! Câți? Uitați-vă la cei care zac prin azile și vedeți ce soartă au! Omul acela era valoros prin faptul că avea prieteni. Dacă vrem să avem nu neapărat un sfârșit frumos și, zicem noi, omenesc, trebuie să înțelegem că adevărata valoare a omului este categoria de prieteni pe care știe să și-i atragă în viață. Dar prietenii aceștia cu ce credeți că se atrag? Cu vorbe frumoase? ”Lasă c-o să facem, lasă c-o să dregem”. Nu, cu fapte! ”Vorba sună și fapta răsună”! Dacă suntem înconjurați la un anumit nivel de așa-ziși prieteni, dacă avem o anumită funcție o să avem prieteni din ce în ce mai mulți, să știți că încet-încet, când lumea începe să se lămurească, ne vor părăsi, dacă nu au simțit că vorba pe care o spunem are în spate ceea ce nu se spune. Ceea ce ne este mai lesne a spune se află în față sau în spate?
Astăzi, Mântuitorul ne spune că lesne este tăcerea. Mai de folos este a nu spune și a face și mai de folos este să înțelegem că iertarea începe cu noi înșine. Adevărata construcție a unui drum frumos este a ne ierta pe noi, a ne împăca, a ne lua așa cum suntem! Mântuitorul nu l-a mustrat pe cel care era slăbănog, să-l întrebe: ”Băi, dar tu de ce ai mâncat atâta și ai făcut gută?” sau cine știe ce o fi făcut bietul om. Nu! Să spunem așa: l-a luat așa, l-a iertat pentru că el se predase în mâna celor patru prieteni ai lui! Dacă prietenii s-ar fi pictisit de el, nu ajungea în fața Mântuitorului! Îl lăsau pe mâna unor derbedei ca să scape de el!
Cel care are nevoie dă valoare celui de care are nevoie
Nu vedeți câtă legătură este între ce se întâmplă în zilele noastre și ce se întâmplă în Evanghelia de astăzi? Păi, Evanghelia de astăzi credeți că a fost scrisă acum 2000 de ani ca să rămână acolo, agățată într-un pomelnic în care nimeni să nu se mai uite?! Nu! Evanghelia este pentru zilele noastre! Faceți-vă prieteni! Nu vă dați pe mâna oricui, pentru că inclusiv Mântuitorul când l-a reașezat pe Petru în treapta apostoliei, i-a spus:
– Petre, când erai tânăr, singur te îmbrăcai și te încălțai și mergeai unde vroiai. Dar când vei îmbătrâni, altul te va îmbrăca și te va purta nu unde vrei tu, ci unde vrea el.
Asta numai în cazul în care nu avem prieteni pe care să contăm. Or, prietenii pe care trebuie să contăm sunt cei patru care ne pot duce în fața Mântuitorului ca să obținem exact ce ne trebuie. Dacă vom reuși să facem din orice acțiune de-a noastră, să prezentăm esența a ceea ce înseamnă ceea ce se vede, înseamnă că vom înțelege ce este mai ușor a zice: ”Iertate-ți sunt păcatele” sau ”Ia-ți patul tău și umblă”. Dacă atunci când vedem pe cineva neputincios, îl întrebăm: ”Nu te supăra, mă poți număra printre cei patru prieteni care să te poarte?” și ne va zice că da, vom fi fericiți, că înseamnă că și valoarea noastră este mare! De ce? Că avem și noi prieteni care au nevoie de noi! Cel care are nevoie dă valoare celui de care are nevoie și cel de care are nevoie este valorat prin cine are nevoie. Astăzi, în Capernaum, după ce ne-am întors de pe mare în ținutul Mântuitorului, aflăm că dincolo de ceea ce se zice este ceea ce nu se zice, că vorba într-adevăr tună, dar fapta răsună!
”Ce este mai ușor a zice: ”Fiule, ia-ți patul tău și mergi la casa ta” sau ”Iertate-ți sunt păcatele tale”?”
Duminica a VI-a după Pogorârea Duhului Sfânt este, pentru mine ca teolog, o mare provocare. Tot Seminarul m-am străduit să aflu răspunsul la câteva întrebări, printre care și aceea la ce se referă acel ”zice”, ”Ce este mai ușor a zice…”. De multe ori am și vorbit despre ”Ce este mai ușor: a zice sau a face?”, dar trebuie să mărturisesc puțin din zbaterile unui teolog care încerca să afle ce se ascunde în spatele unor realități pe care Mântuitorul încerca să ni le introducă în preocupare: ”Ce este mai ușor a zice”. Și am luat eu la rând toate documentele Sinopticelor, am comparat, când ajunsesem la un anumit echilibru între numărul de silabe dintr-o frază sau dintr-alta, când să fac anumite comparații, mi-a căzut accentul pe a zice:
– Ooo, păi am calculat degeaba! Înseamnă că a zice nu e totuna cu a scrie! Nu a ieșit o diferență atât de importantă încât să spun ce e mai ușor a zice din punct de vedere lingvistic: ”Fiule, iertate sunt păcatele tale” sau a zice ”Ia-ți patul tău și du-te”. Înseamnă că nu la asta se referea. Și am luat-o de la capăt. Până când m-am întâlnit cu gândul că această trimitere a Mântuitorului ne face legătura cu o altă pildă pe care ne-a spus-o, și anume a tatălui care și-a chemat cei doi fii să-l ajute cu ceva. Și l-a rugat pe cel dintâi și acesta l-a refuzat foarte dur, dar în drum spre casă a făcut ce îl rugase tatăl. L-a chemat apoi pe celălalt și acesta a zis ”Da, tată”, dar a plecat și n-a făcut. Cred că între aceste două situații se află ceea ce s-a întâmplat astăzi în Capernaum. Sfântul Evanghelist Matei ne spune că întorcându-se de pe mare, Mântuitorul S-a întors cu ucenicii în patria Sa, adică în Capernaum. Și acolo, I s-a adus un slăbănog și văzând credința celor care l-au adus, Mântuitorul S-a întors spre el și a spus: Fiule, iertate-ți sunt păcatele tale”. Dar erau acolo dintre farisei care au fost foarte nelămuriți și gândeau în sinea lor:
– Acesta spune blasfemie! Cine poate ierta păcatele tale?
Și atunci, Mântuitorul le-a spus:
– De ce gândiți cele rele către inimile voastre? Ce este mai ușor a spune: ”Iertate sunt păcatele tale” sau ”Fiule, ia-ți patul tău și du-te”?
”Dar pentru ca să știți, spune Sfântul Evanghelist Matei, că El este Fiul Omului, Mântuitorul a spus:
– Ia-ți patul tău și mergi la casa ta.
Și s-a ridicat și tot poporul se mira foarte de Dumnezeu care dă așa putere mare oamenilor”.
Va să zică, ”ce este mai ușor” este o învățătură pe care trebuie să începem să o aplicăm nu de mâine, ci de astăzi. Să vorbim despre ceea ce nu se vede! Nu este datoria noastră să vorbim despre ceea ce se vede. De asemenea, Mântuitorul de ce să fi vorbit despre un lucru pe care oamenii oricum or să-l vadă, de ce să fi spus: ”Ia-ți patul tău și umblă” și ăsta să-și ia patul și să umble, adică așa cum a spus, așa s-a și făcut?! Nu. Așa se întâmplă și cu noi, spunem și batem toba de lucruri care sunt și văzute, tăiem panglici acolo unde au muncit bieții muncitori de la roabă și până la camion și noi facem ceea ce se vede: tăiem panglici! Dar fapta, fapta celui cu târnăcopul în mână răsună, pentru că dacă el nu a fost chemat să taie panglica, totuși, șoseaua pe care au inaugurat-o cei care au tăiat panglica va suporta mașina celui care merge pe ea, bazându-se pe târnăcopul acela care nu a tunat, ci a răsunat!
”Vindecarea slăbănogului din Capernaum”, predica părintelui Marius Moșteanu, scrisă și reașezată cu… începutul transformat în încheiere, în baza înregistrării audio făcute de Veronica Cristina Radu, căreia îi mulțumesc. Puteți asculta predica pe
Leave a Comment