”Cum să facem să acceptăm viața?”

Spunea cineva într-un film american, bineînțeles, că atunci când nu știi care îți este drumul, Dumnezeu rânduiește să ajungi unde trebuie, indiferent pe ce drum ai apuca. Și tot așa, dacă vrei să Îl faci să râdă pe Dumnezeu, vorbește-I despre planurile tale. Așadar, după cum puteți constata, deși nu credeam, mi-a luat ceva vreme până am reușit să vin cu o nouă parte din Conferința ”Întoarce-te la tine: Între destin și alegere”, organizată de doamna profesor psiholog Ani Cășărică, la Centrul Educațional ”Jean Constantin” din Constanța, avându-i ca invitați pe părintele Asist. Univ. Dr. Marius Moșteanu și pe domnul profesor psiholog Costin Dămășaru.

De această dată, mi-am imaginat un dialog dintre doamna noastră de poveste, Ani Cășărică și părintele Marius, urmând ca în cea de-a treia parte, să revin cu dialogul pe care doamna Ani Cășărică îl va purta cu domnul Costin Dămășaru. Așa cum v-am obișnuit deja, povestea a fost rearanjată, regrupată, să spun așa și mulțumesc pentru îngăduința acestei repovestiri doamnei Ani Cășărică și părintelui Marius.

Vă invit să vă bucurați de cele pe care le veți citi în continuare, pentru că invitații la conferință și subiectele abordate promit multe… ”A ha moments”. Mie nu îmi rămâne decât să Îi mulțumesc bunului Dumnezeu că am reușit să mă bucur în direct de conferință dar și de poveștile pe care le-am scris și le voi scrie în continuare despre acest eveniment dar și despre altele care vor urma cu siguranță, pentru a face Constanța încă și mai frumoasă prin oamenii ei și poveștile lor. Vă mulțumesc celor care mă răsfățați citindu-mi poveștile, sunteți extraordinari sporind bucuria pe care o simt cu cea a dumneavoastră!

Ani Cășărică: Există întrebări care însoțesc omul o viață întreagă, dar poate că una dintre cele mai grele este aceasta: Cât din viața mea este deja scris și cât depinde de mine? Există momente în care viața pare să decidă în locul nostru și există alte momente în care înțelegem că exact alegerile noastre sunt cele care ne schimbă destinul.

Părinte, cum poate omul să înțeleagă ideea de destin, fără să simtă că este condamnat de el?

Părintele Marius Moșteanu: Timpul acesta pe care îl petrecem împreună, în cadrul acestei conferințe, mie îmi dă voie să vă spun că ați făcut deja o alegere! Despre acest subiect vom vorbi în seara aceasta. Dacă ați făcut alegerea să ajungeți aici, deja, dumneavoastră aveți de primit, pentru că și eu am făcut o alegere de a fi împreună, numai că eu am de dat și știu sigur că atunci când Mântuitorul le-a spus ucenicilor ”N-au nevoie să plece, dați-le voi să mănânce”, eu am făcut această alegere să vă dau să plecați de acasă cu povești despre propria dumneavoastră existență.

Vasăzică, cum să facem să acceptăm viața? În primul rând, acesta este cel mai important moment. Gradul de acceptare trebuie să fie modificat. Nu am învățat la școală prea mult despre acceptare. Ni s-a bătut cu pumnul în masă și am crezut că a accepta înseamnă a merge mai departe pentru că așa se face, dar viața, încet, încet, ne învață altceva, nu pentru că așa se face, ci că este alegerea noastră să facem sau să nu facem! Dar, dacă alegem să nu facem cum fac alții, trebuie să ne asumăm că drumul pe care mergem poate să fie diferit de al altora, dar diferit nu neapărat spre comoditatea noastră, ci trebuie să fie diferit după cum noi am ales. Așadar, fără a ne simți presați de tot ceea ce înseamnă alegeri, viața este frumoasă!

A alege, pe mine mă așează în câmpul cuantic, unde sunt observator. Eu aleg dacă ziua aceasta care începe cu ploaie să o consider neplăcută și dacă urmează ca ziua să se desfășoare și să fie exact după cum eu am ales. Și atunci, mi-am propus ca în fiecare zi să aleg să fie o zi frumoasă! Dacă meteorologic nu este frumoasă, cu siguranță că în scurtă vreme aflu de ce este frumoasă, că mă întâlnesc cu cineva, că pot să îi transmit anumite lucruri! Deci, tot ceea ce facem noi, ține de noi! Dacă ne hotărâm să colapsăm răul, cu siguranță că alegerea noastră este una conștientă și eu vă urez ca în seara aceasta, dacă ați ales să ne vedem, să ne auzim, înseamnă că veți afla, până se termină această conferință, că ați făcut o alegere bună. Așa vă rog să fie!

Costin Dămășaru: O întrebare la care aș vrea să ne răspundă părintele Marius. Dacă emisfera stângă a creierului crede în Dumnezeu și emisfera dreaptă nu crede în Dumnezeu, mai ajunge omul acela în Rai?

Părintele Marius: Dacă între emisfera stângă și dreaptă nu există un echilibru, acel echilibru să știți că este tot materia cu care trebuie să ne prezentăm la duhovnic. Duhovnicul face echilibrul între o parte și alta. De ce?!

La afirmația cuiva că nu crede în Dumnezeu, întrebarea este următoarea:

– Știu că Dumnezeu este vinovatul de serviciu, spune-mi cu ce te-a supărat ultima dată, că și eu am niște supărări cu El!

Și atunci, intrând în dialog cu partea aceasta care neagă existența puterii lui Dumnezeu, omul se descarcă și, culmea, nu se descarcă din duhovnic ceva, ci din emisfera care crede în Dumnezeu se descarcă în momentul acela și începe să îl tempereze.

Da, așa funcționează duhovnicia, vă spun sigur! Vasele comunicante au același principiu și ca idei, dar și ca gesturi și mai ales convingeri. O parte din mine, de exemplu, când se duce la slujbă, se întreabă cui folosește slujba aceea. Când mă întâlnesc cu cineva, mă întreb dacă voi fi suficient de convingător sau nu ca să îl fac să se iubească mai mult. O parte îmi spune:

– Lasă că ai să vezi că lucrurile stau așa. Lasă-mă și pe mine.

Aici este gândul că Dumnezeu trimite și El harul duhovniciei, pentru că în actul de a alege de a merge mai departe, există o parte din mine care trebuie să meargă înainte și altă parte care să își asume că s-ar putea să se găsească și cineva pe care să nu îl conving așa, de la prima discuție.

Eu cred totuși că un om care are măcar o parte din el care crede, ajunge unde trebuie, nu neapărat în Rai. Să nu credeți acum că Raiul este o destinație! De exemplu, dacă eu aș primi o destinație în Deltă, fiind o persoană care am o problemă cu țânțarii, nu mi-ar face plăcere ca Raiul să fie acolo!

Ani Cășărică: Vă mulțumesc, părinte, dar aici pe scenă, dacă ne uităm în jurul nostru, putem considera că am plecat pentru cel puțin două ore, cât stăm noi aici, undeva în Rai, nu-i așa? Și cum următoarea temă este îndepărtarea de sine, nu aș vrea să ne îndepărtăm prea tare, că noi am vorbi aici și v-am ține multe ore, numai că avem niște planuri foarte faine pentru voi, cei care ne urmăriți!

Așa cum spuneam și la începutul întâlnirii, cred că oamenii nu se pierd într-o singură zi, oamenii se pierd puțin câte puțin, prin alegeri repetate, prin alegeri acceptate, toate îndreptate împotriva sufletului lor. La început poate doare puțin, apoi, omul se obișnuiește și ajunge să numească supraviețuire ceea ce de fapt este abandon interior.

Părintele Marius: Omul se înstrăinează de el și din punct de vedere exterior și o să vă dau un exemplu chiar din familia noastră. Fratelui meu cel mare, Ilie, nu i s-a spus niciodată așa în casă, noi l-am strigat Iulian, tot timpul! Și când a ajuns fratele meu la școală, la 7 ani, să nu credeți că a trecut prin Creșă, prin Grădiniță, pentru că în anii ‘70 nu era așa, și tovarășa, la școală, l-a strigat Moșteanu Ilie, iar tata a aflat seara că băiatul lui are o problemă că nu aude! Bineînțeles că tatei nici măcar nu i-a dat prin cap că problema nu era asta, ci alta!

Identitatea cu care te confrunți nu este de fiecare dată cea pe care ai învățat-o la școală. Știu, ca cel care mi-am botezat fetele cu două nume și nepoții la fel, tot cu două nume, până la ultimul nepot, când s-a renunțat la principiu, eu vă recomand acum să încercați să folosiți un singur nume și vă spun eu de ce! Numele acela trebuie să îi fie spus copilului de când este mic, acasă, de către frați, de către părinți, de către verișori, de către toți, pentru că este identitatea lui! Copilul trebuie să știe cine este, ca atunci când ajunge în societate, să știe că este vorba despre el!

Mergând mai departe cu povestea cu fratele meu, am ajuns la el la Pitești, unde lucra ca inginer auto la Uzina de Autoturisme și într-o seară m-a luat să îmi arate și mie cum este treaba cu mașinile. Trecuse de la partea de bandă, era într-un birou și la un moment dat a plecat și mi-a spus:

– Marius, dacă sună, apeși pe tastele astea două în același timp și spui:

– Da, aici sunt.

Nu a închis el bine ușa în urma lui, că s-a auzit:

– Ilie!

Bineînțeles că am stat liniștit, m-am uitat, așa, nu era vorba despre fratele meu și am ratat răspunsul. Au mai strigat de vreo trei ori ”Ilie” și de abia când au strigat a cincea oară, a intrat fratele meu și a spus:

– Măi, a strigat cineva Ilie? Să știi că despre mine era vorba!

Între timp, el își dăduse seama cine e, dar eu, nu!

Aveți grijă cu identitatea, pentru că o ruptură nu se face numai în interior, se face și cu lumea cealaltă!

Vreau numai puțin să vă mai vorbesc acum și despre curiozitatea identitară. Pleacă nepotul de lângă bunică la Facultate și acolo cunoaște un coleg venit din Congo, negru… tuci! În prima vacanță, nepotul vine acasă cu acest coleg care între timp i-a devenit lui mai drag. Cum au intrat pe poartă, bunica s-a interesat de coleg.

– Măi mamaie, e coleg cu mine!

– De-al cui e?

– Cum adică de-al cui e?! Ce vrei să îți spun?

– Dar de unde e?

– E din Congo!

– Dar, de-al cui e din Congo?!

Asta este curiozitatea identitară!

Năzdrăvanii ăștia de americani, cei de la NASA, au investit un miliard de euro într-o cameră, pe care au dotat-o cu absolut toată antifonarea de pe fața pământului. Intri acolo și începi să îți auzi… scârțâitul motorului inimii, să îți auzi pulsul, să îți auzi și gândurile, așa este de bine izolată acea cameră! S-a constatat că trebuie să se înființeze un premiu care să fie acordat celui care poate să stea cu el însuși în acea cameră, două ore. Experimentul a început acum vreo opt ani și cel mai mult a stat cineva o oră și 34 de minute, două ore nu a reușit nimeni! O să spuneți că vă duceți și reușiți, dar vă spun că în două minute ați încheiat-o! Eu am fost la un ecograf cardio, că trebuie să fac câte o verificare la trei luni și m-am speriat! Am spus:

– Doamne, Îți mulțumesc că nu aud conștient cum se chinuie inima mea și cum scârțâie din toate colțurile, pentru că dacă aș auzi așa, aș intra în panică!

Așadar, nu ne pierdem dar putem să acceptăm cine suntem, aici este problema! Dacă vrem să nu ne pierdem și să nu rupem legătura, trebuie să ne luăm așa cum suntem. Cum suntem? Cum ne vedem noi, cum ne văd ceilalți și cum credem noi că este imaginea noastră în ochii celorlalți, toate sunt ale noastre și frumos spunea fratele nostru Costin (n.a. Costin Dămășaru) că într-adevăr, lumea din jur te vede altfel și te încarcă altfel. Trebuie să răspunzi însă fiecărei situații, dacă soția te vrea fericit într-un anumit fel, gândește-te cam care este felul acela! Cu angajatorul este mai simplu, el te vrea fericit numai când vii la muncă și, gata, ai rezolvat-o!

Ani Cășărică: Cu toții știm și ne-ar plăcea să evităm suferința și totuși, cele mai mari transformări ale omului se nasc exact din locul în care acesta a fost frânt.

Părinte, poate suferința să devină drum către sens și nu doar experiență de supraviețuire?

Părintele Marius: Sunt suferințe care dor și suferințe care schimbă. Asta o știți de mult, pentru că tot am propovăduit acest adevăr, dar ce ne facem cu suferința?! Suferința totuși există. Acum vă spun ceva: diferența între a ne durea și a ne schimba o facem noi. Cum?! Admițând că orice suferință este venită pentru noi, nu pentru altcineva. Nu e pentru vecinul nostru, nu este pentru cel de lângă noi, este fix pentru noi! Gradul de acceptare dacă reușim să îl ținem foarte, foarte ridicat, am rezolvat problema și suferința este cea care schimbă mereu.

Mi-am propus să plecați spre casele dumneavoastră cu o poveste pe care v-o transmit. Este vorba despre un antrenament de-al meu personal și am să vă spun povestea busuiocului. Imaginați-vă un fir de busuioc pe care îl duceți către organul olfactiv, îl duceți la nas și îl mirosiți. Vă poate conferi un anumit miros, dar după ce l-ați mirosit, strângeți-l în pumn, cât de tare puteți. În momentul în care îi dați drumul și îl mirosiți din nou, va emana mirosul acela de cel puțin zece ori mai intens! Aceasta este problema suferinței! Vă propun să vă gândiți acum și să intrați în locul busuiocului! În viața noastră firească împrăștiem frumusețe, împrăștiem tot ceea ce știm să facem, dar vine la un moment dat și o situație în care suntem încercați, suntem striviți, suntem provocați, suntem nedreptățiți în orice, într-un moment foarte delicat.

Acela este momentul în care suntem striviți în mână aidoma firului de busuioc, după care începem să emanăm mai mult! De ce?! Pentru că de noi depinde la ce etapă a vieții noastre ne raportăm! Dacă mă raportez numai la momentul în care sunt nedreptățit și mi se strâng toate posibilitățile, înseamnă că simt suferința, dar dacă mă gândesc că după această strânsoare voi emana mult mai mult decât am făcut-o până atunci, deja mintea mea este mult satisfăcută că se poate.

Ani Cășărică: Este clar că durerea transformă atunci când este ascultată, iar atunci când este negată, garantat ea se repetă, ceea ce nu vindecăm conștient, garantat vom retrăi inconștient, până învățăm lecția!

În primul rând este important să te întâlnești cu tine, să îți cunoști valoarea și astfel să nu le mai permiți unora să intre și să stea pe terenul tău. Vă rog, părinte, ce înseamnă acceptarea autentică și cum o putem diferenția de resemnare?

Părintele Marius: Acceptarea este un proces în urma unui antrenament. Nu poți să accepți de la început ghiozdanul, de exemplu! În afară de faptul că ți-o iei de la părinți, dacă nu pleci cu ghiozdanul la școală, trebuie să accepți ideea că asta este viața de elev, nu că așa se face, ci să accepți pur și simplu că trebuie să duci ghiozdanul. După ce te-ai antrenat cu acest lucru și nu te mai vaiți de el, în primul rând, primul antrenament la vârsta de 7 ani este acela că dacă știi să traduci căratul ghiozdanului într-o victorie, să consideri că ai câștigat!

– Sunt victorios că am reușit să accept un lucru de genul acesta!

La școală, profesorul întreabă ceva și tu ai ridicat mâna că știi să răspunzi la întrebarea lui, numai că, ghinion, au mai ridicat trei mâna și a pus pe altcineva să răspundă și i-a dat o notă mare. A doua oară la fel și a treia oară la fel, dar până când nu te antrenezi că asta este viața și competiția înseamnă altceva decât a ieși mereu în față, iar tu trebuie să fii pregătit mereu să poți răspunde la întrebările profesorului, nu ai făcut nimic.

Acesta este drumul către acceptare. Dar până când? Până la a nu te transforma într-un yesman! O să spuneți despre un yesman că este un om care răspunde întotdeauna pozitiv și nu este așa. Trebuie să știi că acceptarea și asumarea trebuie să fie legate de propriul interes!

Să nu credeți că există ceva dezinteresat, inclusiv în dragoste! Pardon! Inclusiv când îți iubești copilul, îl iubești ca să fie cel mai frumos, cel mai bun și așa mai departe, e un interes! Că se poate… îmblânzi altfel, nu mai discutăm!

Important este că dacă tu ai un interes de a merge mai departe, nu vei ajunge să poți accepta lucrurile pe care le simți că nu sunt sincere. Dar aici, cum o faci? În primul rând trebuie să fii sincer cu tine. Știi ce îți asumi când nu accepți ceva? Dacă urmează să te dea șeful afară, ești pregătit pentru asta? Îți asumi? Dacă îți asumi, deja să îți faci bagajele și îți faci câteva CV-uri, să le dai drumul de a doua zi, dacă îți asumi așa ceva, să spui șefului ”nu” față de zece colegi care spun ”da” mereu!

Așadar, asumarea face din acceptare ceea ce trebuie! Îmi asum toată povestea cu… asumarea! De exemplu, dacă mie îmi spune șeful că nu este bine ceea ce fac, eu deja am scrisă demisia și să nu credeți că voi face altceva decât să o înaintez. Asumare înseamnă să fii frumos pe dinăuntru și să o demonstrezi cu faptele. Atât!

Acceptarea are două variante. Prima este una socială, nu pot să mă ridic acum și să îi cert pe cei care nu sunt ca mine. Știu că sunt atâția duhovnici care nu fac ce fac eu și nu îmbrățișează așa cum fac eu, dar nu am voie să îi mustrez, nu accept să trag pe altul de mânecă să fie ca mine, chiar dacă eu sunt convins că e bine cum fac eu! Cealaltă variantă a acceptării este cea de intimitate a noastră, dacă eu mă întâlnesc în oglinda sufletului meu cu ceea ce trebuie să accept și eu nu pot să fiu cu mine însumi altfel decât sincer, mi-am predat totul și m-am întors spre mine și voi găsi să fac pentru cei care mă acceptă așa cum sunt eu.

Ani Cășărică: Așadar, acceptarea nu înseamnă renunțare și nu înseamnă, nici pe departe, slăbiciune, pentru că înseamnă asumare. Mulțumesc mult, părinte.

Părintele Marius: Încercați să vă antrenați în sensul acesta! Am spus multora. Afară plouă, este vară. Mintea mea, dacă ar fi pe plajă cu cei care au venit din Maramureș, opt sute de kilometri, pentru un weekend pe litoral și au două zile din acestea de ploaie, cu siguranță că aș intra într-o suferință, într-o stare de părere de rău și frustrare maximă, dar în același timp există niște agricultori care se uită pe câmp cum pământul care avea nevoie de apă și porumbul care deja era însetat primesc ce le trebuie! Antrenați-vă să vă duceți în bucuria agricultorului, pentru că atunci când este secetă, plecați de pe câmp și mergeți pe plajă, unde o să găsiți antrenamentul adevărat, bucuria turistului că a nimerit-o anul ăsta, nu a mai fost ca anul trecut, când a plouat!

Cei care pleacă acasă vreau să plece și cu o veste bună. Intrăm în câmpul cuantic și vă spun că dacă ești convins, poți transmite încât realitatea din jur să fie pe măsura convingerii tale și pentru tot Universul! Să spunem că ne trezim de dimineață, spunând că astăzi este superb. Mi-am propus un antrenament, prima dată mental, după care l-am făcut și practic. Și anume, mi-am propus ca acolo unde nu mă cunoaște nimeni, într-un parc, pe o bancă unde văd o persoană, să am îndrăzneala să mă așez și eu și să intru în vorbă. Acum nu în sensul ăsta în care ne băgăm în seamă, nu vorbim de cazuri patologice. Am vrut să văd dacă într-adevăr sunt atât de convingător încât cel de lângă mine să nu mă creadă un psihopat, vreun pedofil sau altceva și să știți că a funcționat! De ce a funcționat?! Din punctul meu de vedere, pentru că eram convins că funcționează!

Când ești convins tu, devii convingător! Apropo că Dumnezeu este verb, cum a spus fratele Costin!

Ani Cășărică: Ca să vin și eu cu o completare, gândurile sunt cele care ne formează realitatea și dacă vrem ca realitatea noastră să fie faină, atunci trebuie să o hrănim numai cu lucruri faine!

Costin Dămășaru: Am și eu o întrebare. Care e granița, părinte, că dumneavoastră ați spus că dacă tu crezi, atunci e adevărat. Păi, dacă eu cred că pot să zbor și gravitația îmi dovedește că nu pot să zbor, care e granița?

Părintele Marius: Putem să zburăm cu mintea! Eu pot acum chiar să zbor, să levitez și nu este neapărat nevoie să vă fac un spectacol din asta, dar mintea mea poate să vă facă un spectacol, să vă spun ce văd! În primul rând, când văd aici sala aceasta, în mintea mea știți ce este? Sala pe care am urmărit-o de vreo două luni, să văd unde se așează oamenii și vedeam din partea cealaltă, că așa se așază situația și era fascinant să văd că în Loja N și Loja G vor sta oameni care mă cunosc, că sunt sigur că într-o anumită poziție va fi cineva anume! Asta nu înseamnă că zbor?!

Întrebare din public: Bună seara, felicitări dumneavoastră și pentru toată organizarea acestui eveniment, am o întrebare pentru ambii invitați și am să încep cu părintele.

Părinte, cum creăm conexiunea dintre emoție și rațiune?

Părintele Marius: Vasăzică este vorba despre legătura între emoție și minte. Să știți că în a doua parte a vieții veți învăța mai multe, că tot ceea ce am învățat la școală este ca să ne orienteze către ceva, până la un punct. Era o întrebare mai șugubeață:

– Până când intră iepurele în pădure?

Și grozavul răspuns era:

– Până la jumătate, după aceea începe să iasă!

În momentul în care ești convins că trebuie să pui altceva, să mai adaugi la tot ceea ce ai învățat, deci la minte, ce să pui? Culmea, emoția pe care ai avut-o întotdeauna și ai fost educat să fugi de ea! Încercați să vă împrieteniți ce emoția și vă veți îmbunătăți inclusiv mintea! De ce?! Pentru că mintea trebuie să proceseze la un alt nivel! Traduceți tot ceea ce vi s-a spus în viață că nu puteți să faceți! M-am bucurat tare mult de provocarea pe care mi-a adresat-o fratele Costin, tare drag îmi e, cu gravitația. Cum putem să învingem gravitația? Cu imaginația!

V-am mai spus și altă dată, Dumnezeu ne-a creat lumea mai frumoasă decât credem, pentru că în actul creației există și imaginația mea și pot să ofer emoției mele bucuria că aici, în anul 1977, am văzut filmul ”Nemuritorii”, cu părinții mei și cu frații mei și emoția aceea reînvie ori de câte ori trec pe Bulevardul Ferdinand, pe atunci se numea Republicii, inclusiv locul acesta era Cinematograful Republica! Chiar dacă acum este Bulevardul Ferdinand, pentru mine este un alt capitol dar același lucru simt și întotdeauna, mintea mea este acolo, am spus că dacă voi ajunge și eu pe această scenă, voi deveni nemuritor! Vă mulțumesc!