Bucuria slujirii și povestea ei

Când lacrima emoției plânse se metamorfozează prin curgerea-i firească în lacrimă de râs sănătos, sincer, din toată inima, atunci poți spune că ești viu, că ai fost trezit la viață acum și aici, că ești prezent. Continuu! Vă invit să descoperiți o poveste de 31 de ani, din care pot spune că sunt parte doar de 11. Ani intenși, în care am trăit ca în basmele românești, într-o zi cât alții într-un an! Cuvintele scriu povestea, ochii o citesc dar este nevoie de o pauză cu ochii închiși pentru a o trăi, altfel sunt doar forme sărace de exprimare care nu cuprind Totul!

Și vă mai spun că Dumnezeu mă iubește mult de tot, dacă mi-a rânduit să ajung la părintele Marius, să mă bucur de prezența sa continuă în echipa pe care o face cu fiecare în parte și cu toți laolaltă, cum o să descoperiți citind mai departe această poveste a slujirii cu bucurie, cu entuziasm de copil și emoții la fel.

A trăi în biserică o cuvântare a părintelui este experiența maximă pe care o poți avea, a urmări înregistrarea acesteia este o mare șansă, a scrie povestea poveștii este o onoare și o bucurie, o experiență uneori extremă pentru că îți dorești să surprinzi cât mai mult din atmosfera creată de părintele și asta este o mare provocare, cuvintele fiind doar cuvinte, lipsesc trăirile acelea intense, emoția prezentului continuu. Dar ca orice prezent continuu, mă consolez la gândul că aceste rânduri sunt o prelungire a acelui prezent continuu din biserică.

”Învățătorule, toată noaptea ne-am străduit și nimic n-am prins, dar după Cuvântul Tău, vom arunca mrejele noastre”.

Este o duminică foarte importantă pentru mine, cum ar deveni așa, la o prezentare managerială, ar fi 4 in 1, four in one, pentru că astăzi am trăit o Sfântă Liturghie total diferit, nu Liturghia diferit, ci eu am trăit diferit, pentru că acum 31 de ani am legat-o de ultima mea Liturghie ca diacon. Vedeți ce important este faptul că la diaconie știam și când a fost prima și când a fost ultima? Aici aș vrea să nu știu care este ultima! Important este că atunci am văzut 2 în 1, și Catedrala în care slujeam, și Biserica Sfântul Nicolae Vechi în care am început să slujesc de atunci încoace, pe 1 octombrie împlinindu-se 31 de ani de când am fost instalat aici. Cred că mai mult decât aceasta a fost faptul că mă aflam în această Liturghie când într-o parte, când în alta, aveam amintiri și de acolo, și de aici. De aici aveam amintirea faptului că unde mă uitam, erau numai niște ziduri hașurate, dar să știți că numai o perioadă am putut să urmăresc aceste ziduri hașurate pentru că în timp, ele s-au colorat și arată aproape cum arătau pe retina ochilor mei, acum 31 de ani.

În momentul în care am venit aici, primul canon pe care l-am avut a fost să mă apuc de pictură. Poveștile picturii le știți foarte bine, sunt 352 de chipuri pentru care am cântat, pentru care i-am îmbărbătat pe pictorii noștri, cărora le-am explicat ce vreau și cum trebuie să arate un Sfânt Erou față de un Sfânt Martir, un sfânt de-al nostru, cum sunt cei de la intrare, Sfinții Zotic, Atal, Camasie și Filip, ocrotitori ai Dobrogei. L-am avut și pe Sfântul Andrei în minte, astfel încât am considerat ca împreună să-l avem sfânt de hram cu Sfântul Nicolae și iată că m-am învrednicit să port această cruce pe care am visat-o foarte mult, pot să vă spun că înainte de a se inventa ea! Mi-am dorit foarte mult ca Sfântul Andrei să lase o pecete pe pieptul meu și a lăsat-o!

Liturghia aceasta am trăit-o deosebit pentru că în ea mi-am adus aminte de absolut tot ce s-a întâmplat în cele două slujbe, ultima și prima, ultima de la Catedrală și prima de aici, ca acum, la sfârșitul slujbei, să primesc această cruce din anul 1940 și de abia aștept să fiu… hate-uit, nu hăituit că am această cruce în mână! Dar să știți că îmi este atât de dragă pentru că am primit-o, știam că am să o primesc la un moment dat, îmi este dragă pentru că Papa este acum la Paris, iar acum vreo 20 de ani eram și eu pe acolo și îi urmăresc pașii și mă bucur foarte mult că nu mă rușinez de cruce! Știu ce vă spun! Nu vă rușinați de cruce! Voi primi atâtea comentarii care o să înceapă cu ”Ia uite-l pe papistașul ăsta”, dar îmi asum, crucea-i cruce, nu ne jucăm cu ea! Crucea este cruce!

În slujba aceasta m-am concentrat să întâlnesc două lumi, și anume lumea diaconiei cu lumea preoției, lumea unui om care își visa să slujească și fiecare ectenie din această slujbă îmi aducea aminte de fiecare moment pe care l-am trăit! Vă dau, așa, numai câteva exemple, ca să înțelegeți, când am ieșit cu Evanghelia la Vohodul Mic, aici m-am întors spre stânga, după cum știți cei care ați mai făcut armata, sunt câțiva, se face stânga împrejur, nu dreapta împrejur, ca să fie în sens direct trigonometric, ca să ne întoarcem la origini și când am făcut aici întoarcerea cu Evanghelia, mi-am adus aminte de un episod din armată, dacă tot e stânga împrejur! Pe vremea aceea, tovarășul locotenent major, că așa trebuia să vorbim, tovarășul care avea trei stele, trei stele mici, Cătălin Loruș, nu există slujbă la care să nu îl pomenesc, după cum o să fie și alte nume pe care am să le pomenesc, dar fratele Cătălin era tare supărat că eu la apelul de seară nu eram. După cum bine mă știți, eu fac în viață numai lucruri care îmi plac și în armată mi-a plăcut să scriu și eram pe la birouri. Azi așa, mâine așa, până când locotenentul major a spus:

– Nu îl mai îngădui pe ăsta, trebuie să vină și el la apelul de seară!

Bineînțeles că tot regimentul a așteptat o jumătate de oră până când am fost găsit, pentru că eu puteam să fiu în mai multe locuri, în mai multe birouri și m-au găsit până la urmă și m-am dus așa, smerit. Bineînțeles, m-am prezentat conform uzanței de instrucție de front, cei care au culoarea părului ca mine știu ce înseamnă, am salutat, am bătut pas de defilare, aș saluta și acum dar nu am… cașchetă pe cap și fără nu merge, vă arăt numai așa pentru cei care mă puteți înțelege. M-am prezentat și mi-am cerut și scuze că am ținut tot regimentul în poziție de drepți până am venit. Tovarășul locotenent major era atunci ofițer de serviciu pe regiment, persoană importantă pentru că dacă nu era comandantul, el era ofițerul pe regiment! Și când m-a văzut, m-a trimis în formație:

– Marș în formație!

Acum să știți că nu este… marș ca la câine, ci așa este scris, comanda este ”Marș în formație”, numai că acest marș în formație trebuie să fii foarte atent la el, tu care îl primești, că cel care îl dă nu are nicio treabă. Se face în două părți, nu se face stânga împrejur, că asta ar însemna să îi întorci spatele celui care ți-a spus ”Marș” și dacă ți-a zis ”Marș”, poate îți dă și una, știi, dacă tot i-ai întors spatele! Și când i-am făcut eu, conform regulamentului, de două ori stânga, a spus:

– Ia, ia, vino încoace! Trebuie să îmi cer eu acum scuze că te-am crezut un nemernic și am crezut că nu știi instrucție de front! Uitați probă de felul în care a știut să meargă la locul lui în front!

Mi-a rămas acest lucru în cap pentru că a mărturisit că el credea că eu sunt un nemernic și mi-a spus că și-a dat seama că nu sunt un nemernic. Înseamnă că ceea ce văd alții despre tine nu este nevoie să justifici tu că nu este așa sau că este mai mult sau mai puțin, ci pur și simplu va veni o vreme când chiar cel care îți dă epitetul respectiv, va reveni asupra lui și va spune ceva de bine. Probabil chiar și cei cu papistașii o să spună vreodată și ceva de bine dar nu aștept așa repede, după parusie o să îmi spună și ei ceva de bine, când o să vadă că aceeași cruce este pusă una lângă alta și o să spună:

– Măi, n-ai fost un nemernic!

Aștept, dar mai am de așteptat!

Ei bine, îl pomenesc pe tovarășul Cătălin cu mare drag, pentru mine, acum, ”tovarăș” este așa numai o… măgulire între noi, entre nous!

Când se încheie rugăciunea Tatăl Nostru, eforisul ”Că a Ta este Împărăția…” întotdeauna mi-l aduce aminte pe părintele Dumitru Văcărescu, Dumnezeu să îl odihnească, pe care l-am rugat ca la hirotonie, chiar în ziua de astăzi, acum 31 de ani, să stea lângă mine și să aibă și cartea deschisă în mână și să îmi șoptească, la nevoie. Unul dintre momentele foarte importante ale hirotoniei unui preot este acela când i se dă Sfântul Agneț candidatului, care Îl ține în palma dreaptă și cu stânga dedesubt, în spatele Sfintei Mese, stă acolo până când vine momentul împărtășaniei, adică înainte de Tatăl Nostru până la momentul în care se împărtășesc preoții în Altar. Și stăteam cu el, așa și îi spuneam părintelui, să stea lângă mine și să îmi șoptească, iar el mi-a spus atunci:

– Părinte diacon, dar ne știm de doi ani jumate, se poate?!

Dar s-a uitat la mine, așa, și văzându-mi, probabil, figura aceea de milog care are nevoie de ceva, a continuat:

– Dar stai liniștit că o să fiu aici și vin și cu cartea! Dar nu o să ai nevoie! Dar o să vin! Dar nu o să ai nevoie! Dar am să fiu aici!

Și a fost acolo și cu cartea. Apropo, fac o mică paranteză, când Arhiepiscopul Epifanie, prin anii ‘80, i-a dat unui candidat Sfântul Agneț, primul lucru pe care l-a făcut omul a fost să se ducă în spatele Sfintei Cruci și să Îl mănânce și la un moment dat, a venit momentul împărtășaniei și Arhiepiscopul a spus să aducă candidatul și acesta… nu mai avea ce să le mai dea! Și a spus:

– Iată v-am împărtășit astăzi! Candidatul ne-a împărtășit pe toți!

Nici măcar ierarhul nu s-a împărtășit la slujba aceea! Aia a fost! Eu am ținut minte lucrul acesta, pentru că îl știam mai de mult și am stat cuminte, nu m-am agățat de Sfântul Agneț, era acolo, întreg și nevătămat. Dar, oriunde mă aflu, oriunde aud eforisul acesta, pentru că rugăciunile începătoare toate se termină cu eforisul, părintele Dumitru este pomenit de mine, pentru că el mi-a dat siguranța aceea că ce l-am rugat, aia a făcut! E adevărat că a avut dreptate, nu mi-a folosit, dar emoțional mi-a folosit foarte mult pentru că aveam siguranța că dacă se întâmplă ceva, am unde să mă uit, are cine să îmi șoptească sau, în ultimă instanță, are cine să spună chiar și în locul meu, că nu se supăra nimeni!

Ei bine, când în timpul slujbei, slujba merge și eu mă duc, mă întorc, mai ales că acum mi-a dat Dumnezeu să vă slujesc ca acum 31 de ani, mă întorc la Liturghier, dau pagina la fix unde se află și așez semnul de carte pentru că părintele Arsenie, Dumnezeu să îl odihnească, cu care am slujit de două ori, o dată ca diacon și o dată ca preot, mi-a spus:

– Părinte, întotdeauna să ai Liturghierul deschis acolo unde este slujba! Nu știi cu ce gânduri te încalecă vreun diavol și nu mai știi unde ești, că este foarte important să știi unde ești, ca să știi ce să faci mai departe!

Așa că mă întorc și îl pomenesc iar pe părintele Arsenie și dau pagina și pun stanoaga și lângă stanoagă îl pomenesc pe părintele Niculae Șerbănescu, profesorul de IBR, de la București, care la Istoria Bisericii Române, ne spunea după vacanța de Crăciun, în prima sesiune, când noi ne întrebam ce pregătim:

– Cât am cucerit, atâta stăpânim!

Adică cât am predat, atâta pregătim. Săracul, vacanța noastră cu tot cu practica agricolă mergea până la 1 noiembrie și de atunci și până la Sfântul Nicolae, într-o lună, părintele ne preda patru cursuri mari și late, alea erau și părintele ne spunea:

– Am pus deja stanoaga, până acolo vă ascult!

Acest termen de stanoagă, de câte ori folosesc un semn de carte care este stanoagă, părintele Niculae este pomenit de către mine. Dar noi, acum dacă vedeam că până în vară nu preda chiar tot, nu ajungea la zi, ne duceam la el:

– Părinte profesor, știți, acum cât am cucerit, atâta stăpânim?!

– Nu! Acum tot manualul!

Adică, vine o vreme când regulile nu mai sunt valabile, când pogorământul nu se mai face chiar așa. Știți cu dezlegarea aceasta la pește, miercurea și vinerea, ține până la Rusalii, după care, gata, s-a încheiat!

Ei bine, această emoție pe care vreau eu să v-o aduc în față a fost preocuparea slujbei mele și am căutat un răspuns la întrebarea:

– La ce bun? Folosește cuiva faptul că îmi aduc eu aminte de una sau de alta?!

Și răspunsul a venit! Când am văzut geamul deschis la etajul unu, aici, la blocul de alături, în timpul în care ani de zile, aproape 30, domnul Ștefan Lăpușan îl deschidea ca să mă audă ”Iubi-Te-voi, Doamne” și Axionul, când am văzut că s-a deschis geamul, mi-am dat seama că nu degeaba. Am o echipă și Sus, care mă aude și trebuie să dau mărturie și pentru ei, pentru că fiecare lucru pe care îl am, de la Evanghelia pe care o țin în mână, de la crucea cu care vă binecuvântez la Sfinte Dumnezeule, fiecare are o rememorare pentru mine.

Nu schimb crucea de trei ori numai așa de amorul artei! Am prima cruce de lemn de la Mihaela, mi-a dat-o acum cinci ani, când eu veneam de la spital și a spus că să nu îmi fie greu să ridic altceva și mi-a dat o cruce din lemn de tei, foarte ușoară, altă cruce am de la sora Doina și este mai mare, așa și o altă cruce care stă pe un piedestal o am de la o doamnă preoteasă din București, Mihaela, cu patru copii, pe care o salut și întotdeauna țin ca atunci când folosesc ceea ce primesc să am pe cine pomeni. Orice lucru, orice veșmânt pe care îl îmbrac îmi aduce aminte de cel care mi l-a adus, de cel care a contribuit la confecționarea lui! Îmi pare rău că nu vă pot arăta primul meu veșmânt, care semăna foarte mult, izbitor de mult cu ambalajul copilăriei mele, un albastru indigo, din care la 4, 5 ani mi-am confecționat primul meu veșmânt, decupându-l, așa, cu foarfeca! Țineam atât de mult la veșmântul acela încât am spus, când a venit cineva din Basarabia și mi-a spus că nu are de niciunele:

– Dar, cum adică?! Eu am două veșminte și ăsta nu are niciunul?!

Și i l-am dat, dar nu o să îmi pară rău, v-am povestit doar așa ca o expresie a faptului că îmi pare rău că nu vi-l pot arăta, dar să știți că țin foarte mult la acel gest, eu aveam două veșminte și ei acolo spuneau că nu au de niciunele. A rămas în mintea mea așa cum a rămas pictura aceasta în hașurarea aceea în care am intrat prima dată. Întotdeauna când intru în biserică, deși nu mai este nici măcar aceeași ușă, policandrul acesta sub care citesc nu mai este cel pe care Sorin Papadopol îl adusese din Grecia, dar când descui ușa, deși nu mai este nici ușa și nici cheia aceea, îmi aduc aminte de o cheie specială care intra într-o ușă total specială pe care părintele total special Viorel Picu mi-a dat-o mie și doamnei mele preotese, ca să vedem și noi biserica aceasta pe care nu o văzusem pentru că era tot timpul încuiată! Și mi-a dat cheia și mi-a spus:

– Părinte diacon, să nu uiți că e mai lungă într-o parte și dacă întorci în partea cealaltă e mai scurtă și atunci se blochează și nu mai poți să intri nici dumneata, nici altcineva.

Și întotdeauna veneam cu mare grijă, să nu încurc rolul și rostul cheii. S-a schimbat broasca, s-a schimbat cheia, s-a schimbat ușa, s-a pictat biserica, emoția, nu! Emoția a rămas! O simt ori de câte ori dau cuiva cheia să descuie, dimineața, chiar și azi dimineață! Am spus că vin de la 4 să fiu și eu puțin singur și am spus:

– Doamne, asta este, am ratat-o și pe asta!

Emoțiile acestea de ce vi le spun? Cu ce rol? Ca să mă pot împrăștia, să mă pot aduna, pentru că nu aș putea sluji altfel! Știți diferența între prima slujbă și aceasta? În primul rând, emoția este egală, e puțin înlocuită partea de a face prima dată un lucru și acum de multă plinire, dar emoția, cantitativ, este aceeași, mai ales că atunci când am început Utrenia erau în biserică fix atâtea persoane câte eram la prima mea slujbă la Liturghie la sfârșit, adică vreo 15, 16! Când am ieșit cu Sfântul Potir, mi-am adus aminte de primul Potir pe care l-am avut în mână și am văzut că pot împărtăși aproape toată biserica și atunci mi-am dat seama că slujba a contat 31 de ani!

Nu ai cum să ții cont de lucrurile acestea dar nici nu ai cum să nu mărturisești bucuria pe care am avut-o la slujba aceasta să împărtășesc atâta lume încât nici în primul an și plus jumătate din al doilea nu am împărtășit aici! La primul Crăciun, atunci am aflat și eu, nu am putut să împărtășesc decât un copilaș, Ana Maria, cred că are acum 30 și de ani, în rest s-a golit biserica, deodată și mi s-a spus că există obiceiul ca în noaptea de Crăciun să se adune ca la Paști și să mănânce și de abia după aceea urmează, dacă o mai urma vreo slujbă! Eu nu m-am supărat atunci dar mi-am propus să nu mai fie așa și deja, uite că astăzi, chiar dincolo de Crăciun, a fost mai mult decât mă așteptam eu! Da, să nu credeți că acum, la cât mă știți de optimist, am niște așteptări grozave! Nu! Realitatea în care trăiesc acum este mult mai grozavă decât așteptările pe care le am! Dar astăzi este o zi specială din mai multe puncte de vedere. Astăzi am fost înconjurat de oameni care știau și de alții care nu știau, oameni care au auzit un Axion și nu mi-e teamă să vă spun, este același Axion pe care l-am cântat și acum 31 de ani și nu am niciun sentiment de părere de rău că atâta vreme cât voi trăi și nu este o duminică specială cu Axion special, am să vă cânt tot Hristodor Gheorghiu.

Dar de acum 31 de ani mai am o amintire importantă, pe părintele protoereu Gheorghe Stoica! Am început slujba știind că la ora 11 vine părintele protopop să mă instaleze. Știți că instalarea unui preot este parte din actul legislativ al hirotoniei. Este hirotonia și instalarea în parohie, de aceea în mod normal nu puteați să auziți acum 30 de ani de noțiunea de preot șomer, pentru că nu avea cum să existe această noțiune, de vreme ce fiecare preot după ce era hirotonit era și instalat în parohie, ceea ce nu se mai întâmplă acum. Dar, să revin la faptul că venea părintele protopop la ora 11! Eu îl știam pe părintele protopop, de vreo doi ani jumate tot mergeam pe la diferite slujbe, aveam la strană niște studenți dar marea majoritate nu erau la Teologie, erau la Inginerie și mi-am făcut eu socoteala cam cât o să cânte, cum o să cânte și să vedeți, măi fraților! La ora 11 punct, părintele protoereu a intrat pe ușă, la ora 11 punct, eu ieșeam aici, pe Solee. Și acum mi-aduc aminte de un lucru extraordinar, prima caracterizare:

– Eu, dacă aș fi fost în locul lui Vlădica, nu îl lăsam să plece de la Catedrală!

Bineînțeles, captatio benevolentiae! O mai spusese cineva, înaintea lui, numai că atunci era și Vlădica de față și în momentul în care a auzit acest lucru, a spus:

– Bine ai spus! Cât o să trăiești tu, nu o să fie!

După câteva luni, s-a dus părintele și am primit și eu hirotonia! Dar acum, părintele protopop era în putere, deh și să știți că a doua frază a fost următoarea:

– Pe părintele diacon, eu o să îi mai spun vreo câțiva ani tot diacon, îl caracterizează bucuria slujirii.

Nu mi-a făcut niciodată nimeni, de atunci încoace, o altă caracterizare și nici nu poate să îmi facă. Bucuria slujirii, asta este! Și mi-a mai făcut cineva care chiar este aici, o… radiografie după slujbă, după tot ceea ce a văzut aici, după ce am făcut o slujbă pentru prima dată în viața mea, pentru care tot restul vieții de până atunci îmi făcusem repetiții și mi-a spus în felul următor:

– Nu pot să spun decât un singur lucru: mă bucur pentru tine!

Este un moment foarte încărcat dar un moment în care eu mă simt că numai așa aș putea sluji. Adică, dacă v-aș cânta cu o nonșalanță stil Pavarotti, iertați-mă, dar pentru mine nu ar fi slujire, ar fi act artistic și atât! Atunci când te podidesc neputințele, numai atunci slujești! Nu mi-a fost niciodată jenă să ies cu neputința mea în față. Vulnerabilitatea este una dintre calitățile la care țin foarte mult. Expunerea în mâna celorlalți, la fel, este o doză de încredere în Dumnezeu. Nu în oameni trebuie să avem încredere, chiar spune proorocul Ieremia, ”Blestemat este cel ce își pune încrederea în om”. Nu avem de ce să ne punem încrederea în om.

Dar, să revenim la ale noastre! ”Toată noaptea m-am străduit și nimic n-am prins”! Măi copii, când o spune un diacon, după doi ani jumate de slujire, acum o să vi se pară nimic doi ani și jumătate, dacă sunt diaconi care au 15 ani, 25 de ani de când slujesc, apropo la părintele Ioan Ardelean cu care am slujit și ca diacon, acum 32 de ani, el are 35 de ani de diaconie! Cum să îi spun eu că după doi ani și jumătate după debutul de la Catedrală, când am citit această Pericopă, ”toată noaptea m-am străduit și nimic n-am prins”, am spus că este vorba despre mine?! Toată noaptea însemna strădania mea nu în întuneric, ci într-o zonă în care nici timpul nu mai are cum să fie măsurat vizibil. Imaginați-vă ”toată noaptea m-am străduit și nimic n-am prins” era ca și cum era un ceas solar, era prin Mamaia, acum nu știu dacă mai este, sunt niște ruine, dar dacă nu era soare, nu știai cât este ceasul, iar pentru mine asta însemna ”toată noaptea m-am străduit și nimic n-am prins”! Toată noaptea putea să fie zeci de ani! Atunci când am primit această Evanghelie ca să o citesc în acea calitate pentru ultima dată, mai erau câteva momente și intram în ceata preoțească, o părăseam pe cea a diaconiei. Nu că nu mi-a plăcut, Doamne ferește, și chiar am avut marea bucurie ca la un an de preoție să primesc un telefon, bine, doamna preoteasă era cu discuțiile acestea telefonice și îi spunea Înaltul Lucian, Dumnezeu să îl ierte:

– Maică preoteasă, când o veni părintele, să mă sune!

Aoleu, da! Am sunat. Era în 1996, deja aveam un an de preoție și Înaltul mi-a spus:

– Părinte, nu te supăra pe mine, dar avem o slujbă la Centrala de la Cernavodă.

Dacă vă uitați în documente, primii care au intrat acolo am fost eu și cu Preasfințitul!

– Nu te supăra pe mine, să nu crezi că te degradez, dar vreau să slujești ca diacon. Te îmbrac în preot, Doamne ferește, să nu crezi că te dezbrac cumva de preoție, dar am nevoie de tine că mai sunt și protopopi și alții dar eu sunt obișnuit cu tine și hai să facem o slujbă așa ca odinioară. Să o facem noi în șapte minute, că nu mă înțelege nimeni să o facem așa!

– Dar bineînțeles! Cu mare drag!

Și atunci mi-am dat seama că eu voi rămâne diacon toată viața, măcar în mintea unuia! Și așa vreau să rămân! Și mi-am făcut slujba cu așa o mare bucurie! Ne-au chemat să ne ia nibelul de iradiere înainte și după. Acum, înainte nu era așa o mare problemă. Întreabă Înaltul:

– Ce facem?

– Ne supunem! Ne supunem stăpânirii!

Am făcut tot ce trebuia și i-am spus Înaltului:

– Dar acum va fi o problemă!

– Ce problemă?!

– Dacă nu ieșim bine la sfârșit, aici rămânem!

– Hai, părinte! Se poate?!

A venit directorul și i-a spus:

– Să știți că părintele are dreptate. Eu vă spun ce vă așteaptă. Adică, continuăm, dacă intrați acolo și când ieșiți nu mai aveți aceeași structură radiantă, trebuie să vă dezbrăcăm, vă izolăm și nu știu cât veți sta aici!

Preasfințitul a spus atunci:

– Dar de Duhul Sfânt nu ați auzit?

Totuși am plecat și nu am pățit nimic. Bine, acum, cârcotașii pot să spună că poate erau scoase din priză aparatele acelea, dar erau canadienii pe vremea aceea și nu știu dacă își permitea cineva să le ia curentul ca acum. V-am spus episodul acesta pentru că ceea ce faci o dată cu drag și cu bucurie îți rămâne toată viața în minte și nu numai în minte, îți rămâne ca un prezent continuu. Vă imaginați că eu am văzut lucruri, cu retina ochilor de astăzi, care s-au întâmplat acum 31 de ani?! Cum mă uitam aici și știam cu este hașurat fiecare perete și părintele Voicu, săracul, găsea câte un meșter, azi unul, mâine altul, și fiecare meșter, după ce făcea câte un metru, doi de tencuială, trebuia să hașureze și nu semăna hașuratul lui cu hașuratul celui care venea săptămâna următoare să mai facă și el doi metri. Erau și culori diferite, era cum se spune când văruiești că peretele este cu sfinți. Dacă vă duceți pe la țară și amestecă vopseaua într-un anumit fel, spun:

– Aoleu, a văruit-o cu sfinți! Adică, niște pete, așa.

Nu ar fi posibil să ai o viziune atât de clară asupra fiecărui chip în fața căruia ai cântat, astfel încât toate chipurile să fie zâmbitoare, chiar dacă sunt de martiri. Vă imaginați că eu am avut niște discuții foarte clare cu pictorii, le-am spus că nu vreau să fie o biserică cu chipurile acelea bizantine clasice, trași la față, așa! Bine, pe mine m-a ajutat și fizicul, pe vremea aceea, mă ajuta mai mult decât acum, pentru că eram ditamai…, așa, vorba românească, ”crăpam de sănătos”, dar crăpam în sensul că parcă stăteam să strănut! Ca să înțelegeți cam cum îmi fac eu autoprezentarea în fața dumneavoastră. Și mă întrebau pictorii:

– Păi cum, părinte?! Să îi facem zâmbind?!

– Măi, nu știu cum îi faceți, dar nu vreau să fie triști! Să nu fie triști!

Mântuitorul când a mers pe cale și chiar azi am avut la vosncreasna a cincea, Evanghelia la Utrenie, a spus:

”- Ce sunt cuvintele astea pe care le spuneți între voi și de ce sunteți triști?”

Și atunci le-am spus că dacă intră Mântuitorul aici și vede chipurile astea, o să spună:

– De ce sunteți triști, măi?

Nu vreau să fie triști și mă duceam lângă pictori și aveam deja un top, cum se spune, un playlist, când aveam ceva de pictat, îmi cerau:

– Cântați-ne catavasiile la Întâmpinarea Domnului!

Zece minute durează. După aceea luau de la capăt playlist-ul:

– Acum spuneți și Axionul…

Atunci mi-am dat seama că asta poate să fie o formulă și într-adevăr, cele 352 de chipuri nu sunt triste! Chiar când am ajuns la Preafericitul, blagosloviți, pictorul mi-a cerut să îi dau o poză în care să aibă și trăsături pentru că în general, prin manualele de Dogmatică era poza lui Preafericitul, dar…

– Măi copii, dar voi l-ați văzut față către față?

– Hei, cum să nu îl vedem! Am fost și la sfințiri…

– Păi, imaginați-vă că sunteți lângă el, că altceva nu am cum să vă dau alte poze!

Le-am dat eu niște poze, dar asta nu a fost relevant. Până la urmă am stat lângă ei până când l-au făcut exact cum arată acum și nu am văzut alte biserici în care Preafericitul Teoctist să fie așa de bine! La Înaltul Lucian am avut mari emoții. Nu am putut să stau aici de emoție! Mai ales că Înaltul își plătise singur pictura, ca să mă scoată pe mine din niște cheltuieli. Le-am cântat, le-am cântat, le-am cântat și după aia am plecat, i-am lăsat singuri să lucreze. Este ca și cum le-am întors cheița la maxim și am plecat. Pe la 12 noaptea, doamna preoteasă spune:

– Hai să vedem!

– Ce?

– Măi, dacă nu e bine, dăm noi cu var și spunem că a fost o mână!

Știți cum este? Trei jandarmi au găsit o grenadă activă și lângă ea mai erau trei grenade, una lângă alta. Unul mai năzdrăvan a spus:

– Hai să le ducem la secție!

– Păi și dacă una explodează?

– Spunem că am găsit numai două!

Vă imaginați ce era în capul nostru! Dacă nu seamănă Înalt Preasfințitul ăla desenat de noi cu cel de la Palat, doamna o văzusem deja că avea și șpaclul cu ea, să râcâie pictura și gata! Măi, norocul nostru a fost că semăna! Dar se uită Înaltul și spune:

– Ă, dar barba aia nu e prea colilie?

Măi să știți că într-un an era el ca pictura, nu invers! E adevărat că la sfințire nu era așa colilie, dar într-un an de zile s-a egalat! S-a uitat așa, s-a uitat și a spus:

– Hei, o să ajung și așa!

Și i-a ajutat Dumnezeu și a ajuns și așa!

Toată această atmosferă pentru care m-am străduit în prima etapă în slujire, acum în mărturisire, cred că mi-a ieșit. De ce spun asta?! Că nu am văzut foială prea tare, ăsta e primul semn! Doi, că v-am făcut să semănați cu sfinții, care nu sunt triști! Am simțit într-adevăr că este util ce vă spun nu numai pentru mine, pentru că eu vreau ca acum, când plecați acasă, mintea să vă lucreze la propriile amintiri! Pentru unii de vârsta mea, de acum 31 de ani, pentru alții mai tineri, mai de curând, dar sunt sigur că am reușit să intru în sertarul acela cu amintiri. Acesta este rolul unei slujiri sincere, de a scoate din celălalt ceea ce este mai bun! Așa cum v-am mai spus și altă dată, o carte este importantă nu prin ceea ce îți aduce, ci prin ceea ce descuie din tine ca să faci și tu. Tare mi-e dragă slujirea și vă spun ceva. Eu nu slujesc numai slujind, pentru mine, toată viața e o slujire! Dimineață m-am trezit și mă uitam în oglindă și îmi spuneam:

– Totuși, ce face diferența, că se mai trezesc oameni la ora la care mă trezesc eu?!

Cred că o face bucuria gândului că mă mai întâlnesc cu câte cineva pe care pot să îl încurajez. Nici nu știu dacă îi fac bine sau rău dar sunt sigur că implicarea mea în a îmbrățișa pe cineva și a-l încuraja face parte din Liturghie. De aceea îmi este și ușor să plec dimineață de acasă, deși nu ar trebui să fie ușor să lași casa fără tine, să te mai arăți și unor oameni din parcare, știți că eu la ora 4 eu îmi încep ziua dar alții nu și-au terminat-o pe cealaltă! Dacă îi spuneam unuia că e duminică, mi-ar fi spus că e sâmbătă, că el de atunci stătea acolo! Este foarte complicat, singura scăpare este că sentimentul că îți faci datoria pentru care te-ai pregătit te poate exonera de orice obligație absolut. Bucuria cu care vin eu vreau să v-o împărtășesc, este o bucurie sinceră, o bucurie a unui om care este pregătit ca în puțin probabilul caz în care va primi un calificativ nesatisfăcător, să se întoarcă așa și să spună:

– Dar știți ce? Nu pentru calificativ am făcut ce am făcut.

V-am mai spus și altă dată și vreau să vă rămână bine în minte. Dacă voi ajunge dincolo și voi vedea un Dumnezeu trist, o să îmi asum că stau lângă El toată veșnicia dar să îi lase pe fiii mei duhovnicești lângă un Dumnezeu care zâmbește! Îmi asum asta pentru că eu cu sinceritate v-am spus cum arată Dumnezeu! Cu sinceritate v-am spus că Dumnezeu este bun și îmi asum că dacă nu am dreptate, să rămân eu restul veșniciei dar voi să Îl vedeți pe Dumnezeu pe care eu vi L-am creionat, Dumnezeu bun! Asta nu înseamnă că nu cred eu în El, dar v-am spus că sunt pregătit și pentru varianta cealaltă! Eu nu sunt un om care să nu îmi asum ce fac, așa că nu mai este treaba dumneavoastră dacă vă veți apropia de ideea de Dumnezeu cu brațele larg deschise, să nu vă intereseze dacă e așa, pentru că de restul mă ocup eu și știu ce mă așteaptă! Important este că nu mă dau înapoi nici dacă nu ar fi așa cum vă spun eu. Nu mă dau înapoi pentru că acești ani de slujire la care eu țin foarte mult sunt niște ani adevărați, niște ani în care fiecare mișcare din biserică, fiecare mișcare cu cădelnița a fost îndelung visată!

Am să închei cu un episod extraordinar. M-am dus acum vreo zece ani la un preot, coleg de-al meu de Seminar, lângă Reghin, Lunca Bradului, părintele Văsâi, cel mai tipicar de pe fața pământului! Când scria în caietul de Tipic avea câte cinci culori și scria cu câte o culoare anume, mă rog, și după slujbă, s-a adunat Consiliul Parohial și a spus:

– Dumneavoastră v-ați lăudat pe la predică că ați fost coleg cu părintele nostru!

– Da! Nu m-am lăudat, asta e realitatea!

– Păi, atunci de ce dumneavoastră faceți cu cădelnița așa și el nu face?

– Cred că nu și-a pus în minte…

– Nu, nu, nu! Dacă mai veniți pe aici, să îl vedem și pe părintele că face la fel!

La anul m-a invitat la o conferință, de Sfântul Pantelimon și o să mă duc și o să fac și un curs de cădire, e foarte delicată situația, mie mi-a trebuit un an și jumătate numai de la o mișcare la alta. Ca să exersezi trebuie întâi în cap să îți iasă, dacă nu ești sigur că îți iese într-un fel, nu poți să îi dai drumul la cădelniță! Înaltul Lucian mi-a spus:

– Părinte diacon, întotdeauna fac câte o rugăciune în plus când te văd că ești cu cădelnița, nu cumva să iasă vreunul! La noi, gata, știu că nu sunt probleme, dar dacă iese cineva cu capul, ai încurcat-o!

Înaltul Lucian, Dumnezeu să îl odihnească! Dar, dacă mi-a dat Dumnezeu a face cu cădelnița tot așa și pe lângă veșnicia lui, când ajung în spatele bisericii, înseamnă că m-a iertat, dar mi-a mărturisit că l-am făcut să se roage mai mult decât credea el că o poate face! S-a rugat pentru nemernicul de mine!

”Toată noaptea m-am străduit și nimic n-am prins”, dar astăzi, la Cuvântul Mântuitorului, slujește ca acum 31 de ani, chiar am luat mulțime de pești de mi se scufundă corabia! Să îi chem și pe frați să le spun să mă ajute, ca la Evanghelie. Într-adevăr, roada este extraordinară, în măsura în care suntem sinceri. Dumnezeu a aranjat să pot sluji ca acum 31 de ani și cred că mă va avea în grijă să mai slujesc măcar 31 în picioare, stați așa! Știți că s-a dus un coleg de Seminar la Preasfințitul Antonie, Dumnezeu să îl odihnească, care în ultimii zece ani a fost în căruț. Și a venit un coleg de Seminar la el și i-a spus pe numele său de botez, Leonida, de dinainte de a deveni Antonie, asta pentru a-i aminti că îl cunoaște de mult:

– Măi Leonida, dar tu nu îți faci așa, un calcul? Tu nu vezi că nu mai poți să mergi și în căruțul ăsta cum mai conduci tu Mitropolia?

Atunci era Mitropolia Ardealului, nu mai era și Clujul și alte denominațiuni.

– Cum conduci așa?

– Păi, în primul rând, eu conduc cu capul, nu cu picioarele!

De asta am spus că mai slujesc 31 de ani în picioare, după care să îmi rămână capul să mai pot sluji și să vă pot vorbi. Vă mulțumesc tare mult pentru această frumoasă atmosferă pe care ați creat-o și în care am putut să vă spun multe. Să știți că toată săptămâna aceasta mi-am făcut temele pentru Sfântul Antim Ivireanul, cu toate datele biografiei sale. De ce vă spun asta? Apropo de copiii care spun că învață degeaba. Nu învață degeaba! Probabil că și Sfântul Antim Ivireanul dacă avea de povestit ceva ca mine, o făcea la fel! Sunt convins de asta! Și toată săptămâna numai la el m-am gândit, mi-am luat toate materialele, mi-am făcut fișe, toate cele și astăzi, copilul din mine care a făcut lecția are frustrarea aceea că nu l-a scos tovarășa la tablă, să arate și el cât știe! V-am spus-o numai așa, pe deasupra, dar chiar am învățat mult, săptămâna aceasta, dar aș vrea să o spun pentru copiii care învață! Nu învățați pentru ziua de mâine. Ceea ce învățați vă va folosi altă dată, vă va folosi într-un moment în care știți cum să vă organizați materialul, știți unde să căutați, acum e simplă treaba, nu mai stai cu fișe ca mine, întrebi AI și îți răspunde imediat! Scrie că se gândește, dar de unde?! Se gândește și imediat nu se mai gândește și îți dă totul dintr-o dată, dar eu am pus mâna pe IBR-ul de Păcurari, de Nicolae Șerbănescu și mi-a ieșit! Și să știți că mi-a ieșit și în ciuda celor care învață mai ușor ca mine. Să știți că se poate și ușor și greu, important este să rămână ceva în minte și chiar dacă nu aveți posibilitatea, nu vă scoate tovarășa la tablă, nu vă scoate, nu vă scoate, dar să nu fiți dependenți de asta vă rog. Să vă dea Dumnezeu bucuria pe care o am eu în fiecare zi când mă gândesc la ceea ce v-am spus astăzi și că vă iubesc pe toți, pe fiecare în parte și pe toți laolaltă și că mă simt un răsfățat!

Părintelui Marius îi mulțumesc în primul rând că îmi îngăduie aceste povești născute din poveștile sale care m-au fascinat de la bun început, de la prima slujbă la care am luat parte. Îi mulțumesc pentru că crede în mine mai ales atunci când eu nu reușesc și că o îmbrățișare a sa potolește furtuna și aduce soarele pe cerul meu. Mereu.

Le mulțumesc doamnelor Veronica Radu, Nadja Iancu și Mihaela Bușu pentru înregistrările predicilor dar și fotografiile care m-au ajutat să pot scrie aceste povești și să le pot ilustra inclusiv prin acele capturi de ecran cu care mă străduiesc să vă redau un strop din trăirea părintelui Marius din timpul cuvântărilor sale. Îi mulțumesc bunului Dumnezeu că mi-a dăruit acest talant al povestitului, cititului, ascultatului și scrisului, fără de care nu m-aș afla acum, aici. Vă mulțumesc tuturor celor care citiți aceste rânduri și sper că am reușit să vă dăruiesc bucurie și speranță așa cum simt la fiecare întâlnire cu părintele Marius și cuvintele sale.

https://www.facebook.com/nadja.iancu/videos/2673577479751944