”Tot la mama-pescăruş ţi-e gândul!”

AVENTURILE LUI RA LA MARE (22)

Soarele doar ce s-a cufundat în mare, lăsând cerul încă roşiatic în urma lui, ca un covor special întins lunii, să păşească maiestuoasă pe el. Era linişte, oamenii admirau spectacolul impresionant al naturii, mereu altul la fiecare asfinţit, iar zgomotele parcă se mai stinseseră odată cu lumina soarelui.

Ra a ajuns mai devreme şi a aterizat pe balustrada falezei, în aşteptarea partenerului său de aventură. Plecase în grabă de acasă, nerăbdător să scape de gura mamei-pescăruş, foarte curioasă de fel. Cu luna luminând discret din înaltul cerului, se auzi şi clipocitul special al apei, vestind sosirea lui Kiki. Era timpul pentru cei doi să pornească în călătoria vieţii lor, împreună, plini de entuziasm dar şi foarte emoţionaţi, chiar dacă aleseseră să nu mai vorbească despre asta. Ca să nu se sperie unul pe altul, după cum glumise Kiki.

– Hai să vorbim mai încet, în şoaptă, îi spuse acesta lui Ra. Noaptea, parcă toate sunetele se aud mai bine.

– Nu prea înţeleg acum de ce ne mai ferim, dar fie! Deja suntem ca şi plecaţi. Cred că eram noi mai mici şi mai fricoşi, anul ăsta nu cred că ne-am mai fi ferit atât, dacă am fi planificat excursia pentru anul viitor.

– Măi Ra, chiar că ai un creier mititel, să nu zic de găină dar tot cam pe acolo! Ai uitat deja de ce am pornit la drum cu secretul ăsta? O dorinţă, ca să se împlinească, nu trebuie trâmbiţată tuturor, trebuie să fie ceva cu totul special, ca un fel de conversaţie cu Dumnezeu. Nu te apuci să spui cui se nimereşte! Îţi aminteşti? Trebuie să lăsăm faptele să vorbească în locul nostru, noi vorbim după ce facem ceva, nu înainte sau în timpul acţiunii, să ne dea unii şi alţii planurile peste cap!

– Vezi că şi tu anticipezi răul? Ha, ha, ha! Păi ce, dacă îi spuneam mamei, era ca şi cum vorbeam cu toată lumea?

– Tot la mama-pescăruş ţi-e gândul! Nu te supăra, dar dacă spui mamei, nu înseamnă că nu află şi tata, şi vreo prietenă sau vreun vecin care le aude lor conversaţia, şi tot aşa! Unde mai pui că o mamă tot timpul caută să se laude cu puii ei! Eu când eram mititel, îi spuneam mamei tot ce îmi trecea prin cap şi a doua zi de dimineaţă, tata şi cu fraţii lui râdeau de mine şi de ce îi spusesem mamei. Sigur, eu nu mă refer la copilărie, când eşti mic, trebuie să vorbeşti cu părinţii, să capeţi o îndrumare, dar treptat îţi dai seama, pe măsură ce creşti, că tot tu alegi ce şi cum vrei să faci. Important este să te ţii de cuvânt în faţa ta, să nu te tot răzgândeşti.

– Asta cu vorbitul e ceva obişnuit la noi, ştii că suntem cam guralivi de fel şi cum aflăm ceva, cum spunem mai departe! De-aia mi-a fost şi greu să păstrez secretă călătoria noastră, dar acum mă mândresc că am făcut lucrul ăsta în premieră! Cred că mi-a fost de ajutor dorinţa de a nu te supăra pe tine, dacă mă lua gura pe dinainte!

– Vezi? Sunt şi eu bun la ceva. Hi, hi, hi! Şi apoi, pentru ce sunt prietenii? Nu ca să se ierte când îşi greşesc? Doar că mai e ceva: să se ierte unul pe altul dar şi pe ei înşişi, că degeaba te iert eu, dacă nu te ierţi şi tu!

– Mda, eu mă bucur când mă ierţi, îţi dai seama, doar că uneori parcă uit că ţi-a trecut supărarea şi tot mă întreb cum de am putut să îţi greşesc tocmai ţie. Parcă nu mai îndrăznesc nici să-ţi vorbesc. Noroc că tu mă iei cu altele şi încet, încet, mă pui pe direcţie. Ha, ha, ha!

– Ştii cum e, când îţi propui să nu greşeşti, stai încordat la maxim și atunci nu îţi iese. De-aia spunem noi că plecăm în vacanţă, mâine, ca să ne relaxăm în privinţa drumului şi să ne bucurăm cât mai mult!

(Va urma)