”Decolezi cu mâța-n cârcă…”

AVENTURILE LUI RA LA MARE (13)

Bucuros că Ra este un bun ascultător şi ţine cont de cele spuse de el, domnul Corbu trecu la subiectul cel mai important: experienţa aceea atât de înfricoşătoare cu motanul pe care o trăise pescăruşul, pe vremea când era doar un puiuţ:

– Uite cum facem cu frica aia a ta! Ascultă aici un bătrân cioroi trecut prin multe! Gândeşte-te la un lucru nou care îţi place acum la tine, dacă ar fi să dai nas în nas cu motanul ăla. Hai, trebuie să fie măcar ceva care s-a schimbat în bine la tine şi care te pune acum în avantaj!

– Păi… Acum el e mai bătrân şi mai slab ca mine, iar eu pot să zbor şi chiar pot să mă lupt pentru viaţa mea, sunt mai puternic! Dar dacă mă ia prin surprindere şi mă atacă pe la spate…

– Măi, imediat ai venit şi cu scenariul de groază! Dacă te ia prin surprindere, îl iei şi tu! Decolezi cu mâţa în cârcă de o faci să sară fără paraşută, că tot se laudă ele că tot timpul cad în picioare şi au nouă vieţi! Eu unul ştiu că am văzut şi destule care au căzut grămadă, nu în picioare, cra, cra, cra!

– Ha, ha, ha! Ştii că eşti tare, nea Corbule?!

– Mda. Uite, că veni vorba. Ştiu că mama ta are destule pe cap, cum ai spus, dar până să îşi facă ea timp pentru asta, te învăţ eu. Când vrei să arăţi respect cuiva cu adevărat, nu i te adresezi cu „nea” sau cu „tanti”! E frumos dar nu-i frumos… Ştii, e respect, dar aşa, mai cum se vorbea în copilăria mea la ţară. Dacă mai adaugi şi un „bre”, „bre nea cutare” sau „bre tanti cutare”, nu arăţi nici tu prea grozav, dar nici pe respectivii nu îi onorezi!

– Scuze, se fâstâci Ra. Chiar nu am ştiut, dar când mă mai duc prin portul Tomis, pe la pescari, îi aud mereu cu „nea” şi cu „bre” pe ăia tineri când vorbesc cu ăia mai bătrâni şi m-am obişnuit aşa. Şi aşa mă simt ca şi când aţi fi unchiul meu, adică aş fi din familie, cum se spune.

– E frumos la ce te-ai gândit în legătură cu mine şi chiar aşa şi este, eşti din familie, dar regula nu se aplică chiar la toţi. Ştii, singura regulă este că nu există niciuna! Cra, cra, cra! Acum trebuie doar să îţi aminteşti ce ţi-am spus. Şi, uite, când îţi ceri scuze, fă-o până la capăt: „îmi cer scuze”, „mă scuzaţi”, „îmi pare rău”, nu „scuze”, aşa, în grabă, peste umăr. E ca şi cum spui „Pa, pa, domnule Corbu”, cum vine asta? La două capete, adică? Pe o parte mă iei în glumă, pe alta mă respecţi?

– Heeei! Mai vorbeşti mult acolo? Lasă băiatul în pace şi treceţi amândoi acasă, că mi-ai umplut casa de gunoaie şi acum te-a luat filosofia prin vecini!, se auzi dintr-o dată doamna Corbu, mai sonoră decât şi-o amintea Ra din copilăria sa. Şi se miră foarte să descopere că orice şef îşi are şeful! Nu credea că domnul Corbu ar putea vreodată să fie ascultător şi să îşi închidă pliscul imediat! Asta îl făcu să se amuze şi să uite de amintirile cele rele. „Acum e diferit, şi e diferit în bine”, oftă el!

(Va urma)