”Învață disciplina conversației!”

AVENTURILE LUI RA LA MARE (12)

Ra îl lăsă pe domnul Corbu să o ia înainte, că acesta zbura mai încetişor, din cauza vârstei dar şi a speciei. Îl urmă supus, că doar el era şeful! Au ajuns imediat, casa bătrânului cioroi era în apropiere. Cunoştea zona foarte bine, pentru că se născuse într-o casă vecină, dar după ce fusese atacat de motan, mama-pescăruş hotărâse să se mute la cazinou, unde pisicile şi câinii nu au ce căuta.

Nici acum nu se simţea în largul lui când ajungea pe strada copilăriei, dar nu îl putuse refuza pe domnul Corbu. Acesta însă ştia că Ra avea nevoie şi de puţin curaj ca să înfrunte amintirea cea rea şi să se vindece de frica aceea veche, aşa că s-a oprit pe acoperişul unei case vecine cu a lui, pentru a-şi încuraja protejatul:

– Ra, tu trebuie să înţelegi că atacul ăla a fost demult, acum situaţia e diferită şi e diferită în bine! În primul rând, tu nu mai eşti puiul ăla care nici măcar să zboare nu ştia. Dai gata o pisică numai dacă te faci că vii în picaj spre ea. Ce să mai vorbim dacă mai dai şi din cioc de vreo două ori, aşa, mai cu efecte sonore! Fug pisicile şi câinii, sar ca popicele, care încotro şi se ascund în boschete sau sub maşini!

– Da, ştiu, dar încă nu îmi place să vorbesc despre asta.

– Când te-am salvat din ghearele motanului, a fost ca şi când ţi-am dat o nouă viaţă, dar trebuie să profiţi de ea trăind mai bine, îndrăznind mai mult, că doar şi eu am îndrăznit să te salvez. Fă ceva nou în fiecare zi, aşa afli mai mult şi despre ce ţi se potriveşte şi ce nu. Şi să ştii că parcă ai luat ceva şi de la mine, eşti mai bătăios, ţii cu neamul tău şi îl aperi, dacă spun ceva de rău despre el. Aşa şi trebuie, vezi că sunt atâţia care vorbesc vrute şi nevrute despre ai lor. Tu învaţă că dacă nu ai ceva frumos de spus, atunci mai bine taci.

– Aşa spune mama!

– Şi trebuie să înveţi şi disciplina conversaţiei. Uite, când vorbesc, lasă-mă să termin ce am de spus, nu mă întrerupe! Eşti un băiat tare bun, că dacă nu erai, nici eu nu îmi răceam gura acum cu tine. Eu nu te critic, te învăţ de bine. Dacă înveţi să asculţi, nu doar să auzi, afli mai multe decât dacă întrerupi pe toată lumea, să vorbeşti numai tu. Acum, vezi şi tu, să nu faci ca mine tot timpul, că, uite, vorbesc de nu mă mai opresc, glumi domnul Corbu. Totuşi, e bine să faci ce spun eu, pentru că am învăţat multe tocmai trăind, ascultând pe alţii, alegând ce mi se potriveşte, greşind şi corectând. Aşa e viaţa.

Când eram mic, la ţară, toţi din neamul nostru vorbeau la întâmplare, erau gălăgioşi, ceva mai murdari, că deh, ne făceam nevoile pe tarlaua din capul satului, iar oamenii erau chiar mulţumiţi că le îngrăşam pământul, ca să fie mai roditor. Erau zile foarte frumoase, parcă eram mai liberi, noi între noi. Apoi, când au tăiat oamenii pădurea de la marginea satului unde ne făcusem casele şi au început să dea foc şi la mirişte, s-a dus cu viaţa noastră bună, în natură. Nu mai aveam ce mânca, iar ca să faci rost de mâncare de prin curţile oamenilor, ca aici, nu prea puteai.

La ţară, oamenii sunt mai chibzuiţi, preţuiesc mai mult ce obţin prin munca lor şi nu risipesc, nu aruncă lucruri încă bune, ca la oraş. Aşa că tata ne-a luat pe toţi într-o noapte şi ne-a adus aici, glumea că aerul sărat ne face mai puternici şi mai sănătoşi. Plus că eram destule guri de hrănit şi aici e belşug faţă de cum era la ţară. Dar, când am ajuns la oraş, am observat că aici se trăieşte şi se vorbeşte mai elegant, aşa că ne-am adaptat încet, încet, tocmai ca să fim din acelaşi film, cum se spune. Aici, dacă îţi faci nevoile pe străzi, oamenii te alungă cu pietre. Or, tu te-ai născut la oraş, aşa că trebuie să te porţi cum ţi-e portul! Şi, ştii, dacă vrei să treci mai neobservat, adaptează-te, fă parte din peisaj!

(Va urma)