”Asumarea fără acțiune este o minciună”

Am revenit cu ultima parte a conferinței ” Întoarce-te la tine – Între Destin și Alegere”, în primul rând pentru că mi-am promis mie și dumneavoastră, celor care mi-ați citit povestea scrisă la cald, imediat după încheierea evenimentului desfășurat pe 26 mai, la Centrul Educațional pentru Tineret ”Jean Constantin” din Constanța. Apoi mă adresez și celor care poate acum descoperă că, într-adevăr, orașul acesta nu este binecuvântat doar cu marea noastră dragă, ci și cu oameni frumoși, cărora le pasă nu doar de locuitorii cetății noastre, ci și de toți românii, oriunde s-ar afla! Am revenit pentru că mi-am asumat să vă povestesc despre cât de interesantă a fost conferința și am acționat scriind povestea ei, pentru a vă convinge sau nu.

Vreau să mulțumesc în primul rând, doamnei Ani Cășărică, profesor psiholog, psihoterapeut, inițiatoarea și fondatoarea proiectului Arhitectura Sinelui, dedicat explorării identității, emoțiilor și echilibrului interior, organizatoarea evenimentului și doamna noastră de poveste, cum îmi place mie să o numesc, părintelui Marius Moșteanu, Asist. Univ. Dr., preotul paroh al Bisericii Sfântul Nicolae Vechi din Constanța și duhovnicul românilor de pretutindeni, cum cu mare drag și recunoștință îmi place să îl numesc și domnului Dr. Psih. Drd. Costin Dămășaru.  

Îi mulțumesc bunului Dumnezeu pentru harul scrisului, cititului și povestitului pe care l-am sporit, oarecum, și cu un strop de răbdare pentru a asculta și a scrie apoi cele auzite. Îi mulțumesc bunului Dumnezeu că tocmai acest har îmi dăruiește bucurie din plin încât să o pot oferi mai departe, dumneavoastră, celor care citiți aceste rânduri și cărora vă mulțumesc din suflet pentru răbdare, (ne)timp și pentru că sporiți bucuria primită.

Ani Cășărică: Există întrebări care însoțesc omul o viață întreagă, dar poate că una dintre cele mai grele este aceasta: Cât din viața mea este deja scris și cât depinde de mine? Există momente în care viața pare să decidă în locul nostru și există alte momente în care înțelegem că exact alegerile noastre sunt cele care ne schimbă destinul.

Costin, cât alegem cu adevărat conștient și cât repetăm, fără să știm, tipare, răni și mecanisme inconștiente?

Costin Dămășaru: Bună seara! Mă bucur că sunt aici din nou, în fostul Cinema Republica, peste drum am făcut liceul și acest loc este unul foarte aproape de sufletul meu. Vă mulțumesc mult că ați venit, am învățat multe după ultima conferință aici și vă mulțumesc frumos pentru mesaje și pentru încurajări.

Am învățat că este foarte important cum transmiți mesajul, pentru că poate fi înțeles în zece milioane de moduri. De aceea, o să încerc să fiu cât se poate de diplomat, nu atât de direct cum sunt eu de obicei, pentru că este un subiect foarte, foarte sensibil și mi-am dat seama, lucrând cu foarte mulți oameni, am asistat vreo 18.000 de oameni cu care am lucrat până acum, că este important să transmiți mesajul într-un mod cât se poate de soft, cu duhul blândeții, pentru că nu toată lumea este pregătită să audă ceva dur, ceva fără narativ, fără poveste. De aceea, de exemplu, părintele Marius poate să confirme, și în Biblie avem pildele, care sunt povești cu tâlc, cine are ochi vede, cine are urechi aude.

Din punct de vedere neuropsihologic, sunt mai multe rețele neuronale implicate aici, ar fi default mode network, care ne arată cum anume comunicăm cu noi, salience network, care ne arată cum anume gestionăm ce vine din exterior. Ce m-ai întrebat tu, Ani, se leagă de liberul arbitru, adică este despre responsabilitatea acțiunilor mele. Având în vedere că părintele este cu credința, eu sunt cu știința în seara aceasta și vă spun că liberul arbitru s-a dovedit a fi o poveste frumoasă dar nu atât de adevărată, sper să nu o luați în nume de rău! De ce?! Păi, conceptul de liber arbitru a fost definit de Inchiziție, în Evul Mediu. Inchizitorii, sigur ați auzit de ei, se duceau și arestau pe unul sau pe una care făcuse rău, omorâse trei oameni. L-au prins pe unul și respectivul spunea:

– Eu?! Doamne sfinte, cum să omor eu trei oameni?! Dracul a fost! A venit, l-am și văzut!

Pe atunci, oamenii credeau că dracu are coarne, coadă și umblă pe stradă.

– Păi, dracu a fost! A venit, m-a posedat, a omorât trei oameni și a plecat! Luați-l pe el, ce treabă aveți cu mine?! Eu sunt doar un muritor, Doamne sfinte! L-am văzut eu că a fugit după colț, duceți-vă după el!

Atunci, băieții aceia cu barbă, foarte agresivi, așa, s-au întrebat:

– Măi, ce facem cu ăștia, că avem o problemă?! Fiți, atenți, este un concept care se numește liber arbitru, adică tu ai proprietatea acțiunilor tale, Dumnezeu ți-a dat responsabilitate! Adică, ai făcut o faptă și nu poți să dai vina pe nimeni decât pe tine! Nu mai dai vina pe dracu, care a fugit după colț! Și atunci, dacă tu ești responsabil de acțiunile tale, ce se întâmplă? Poți să fii judecat și de cele mai multe ori, în sută la sută din cazuri, ești găsit vinovat! Fiind găsit vinovat, poți să fii mântuit prin suferință, cu tot felul de torturi!

Așa a luat ființă liberul arbitru, cel pe care îl știm cu toții. La nivel neuropsihologic, lucrurile sunt puțin mai complicate. De ce?! Păi, eu sunt și nu sunt de acord cu liberul arbitru pentru că eu am proprietatea acțiunilor mele, dar cine sunt eu?! Eu sunt doar 15% conștient, restul sunt subconștient și inconștient! Sunt cercetări în care pacienții sunt introduși într-un RMN funcțional, știți tuburile acelea mari, cu niște magneți imenși, care pot să îți arate ce se întâmplă în creier, foarte, foarte profund. S-a dovedit și puteți să căutați acest lucru, că înainte ca un om să ia o acțiune, cu câteva fracțiuni de secundă, noi putem să vedem ce zone din creier se activează și știm dacă o să apese pe butonul stâng sau pe cel din dreapta.

În concluzie, liberul arbitru este un concept fascinant, este foarte important pentru legislație, că dacă nu aveam responsabilitatea, nu mai puteam fi condamnați pentru acțiunile noastre, numai că mai este ceva aici. Sunt foarte cu băgare de seamă pentru că am spus acest lucru la un podcast, acum câțiva ani, și m-am trezit cu un e-mail de la un domn care fusese printr-un minister și fusese condamnat pentru înșelăciune, pentru nu știu ce mită. Mi-a trimis o scrisoare oficială prin care îmi cerea să spun că nu există liber arbitru și că el a fost acuzat pe nedrept iar eu să trimit o scrisoare oficială la Judecătoria Sectorului 1, prin care să explic că de fapt, el nu a luat nicio decizie, subconștientul lui l-a făcut să fure trei milioane de euro din vistieria Statului și că el, săracul, nu are nicio problemă, l-au judecat degeaba!

Atunci mi-am dat seama că este foarte important cum anume transmit eu informația aceasta! Din punct de vedere legal, noi avem responsabilitatea acțiunilor noastre, pentru că altfel nu ar mai funcționa Statul acesta, fiecare ar face ce vrea și nu ar fi judecat. Din punct de vedere neuropsihologic este însă puțin mai diferit. Vă dau un exemplu. Acum câțiva ani, în Statele Unite, în Texas, cred, un tânăr s-a suit într-un turn cu o pușcă cu lunetă și a început să tragă în studenți, a omorât câteva zeci, iar după aceea s-a omorât. Cred că ați auzit de povestea asta, este adevărată. S-au dus acasă la respectivul, unde acesta își omorâse și soția și mama și i-au găsit niște jurnale în care omul spunea în felul următor:

– De câteva zile încoace, am o tendință să omor, vreau să omor pe toată lumea. Ceva se întâmplă în creierul meu! Vă rog frumos, după ce fac toate grozăviile pe care o să le fac, la autopsie să mi se secționeze creierul, să vadă ce anume se întâmplă!

Și, ce să vezi?! O tumoră creștea lângă amigdala neuronală și atunci, acea tumoră atingea amigdala, care este centrul rușinii și al fricii, dă agresivitate. Întrebarea se pune în felul următor: cine a fost de vină că el a împușcat douăzeci de oameni și pe mama și pe soția, el conștient sau el devenit acea persoană care fusese condusă să acționeze în acel mod foarte violent de către o tumoră care presa pe centrul rușinii și al fricii și l-a determinat să ia această acțiune?

Părintele Marius: Fac o mică paranteză la expozeul anterior, în primul rând, nu pot să îl numesc criminal pentru că fratele Costin l-a exonerat de vina totală, dar cel care își făcuse deja un parcurs al viitoarei lui escapade, să pună mâna pe pușcă și să împuște, dacă ar fi avut curaj ca înainte sau după ce a scris testamentul respectiv să se întâlnească cu un duhovnic și dacă aș fi fost pe acolo, m-aș fi simțit onorat și aș fi știut ce să fac! I-aș fi contactat imediat pe domnul profesor Ciurea și pe domnul profesor Dulcan și le-aș fi spus că este o problemă cu rușinea și cu tot ceea ce înseamnă partea de amigdală și omului i-aș fi spus că nu este nevoie de autopsie ca să putem să intervenim.

Să știți că acesta este rolul duhovnicului, de a găsi soluții la așa-zisele cazuri imposibile. Un om care are de gând să facă ceva, dacă s-ar spovedi înainte de a face lucrul acela, cu siguranță că iscusitul duhovnic trebuie să îi găsească o soluție, nu să îi spună:

– Știi, lasă tu niște mărturii, ca să facem o autopsie să vedem ce a fost în capul tău!

De fapt, să îi spună:

– Păi, știu ce este în capul tău, nu mai ai rușine, nu mai ai frică și este o problemă, pentru că aceste emoții trebuie să fie!

De aceea nu educăm pe copii să facă neapărat ceea ce vor, de aceea îi înățăm și cu rușinea, și cu frica, dar în doze, pentru că doza face diferența între medicament și otravă!

Costin Dămășaru: Cele două emisfere ale creierului uman sunt legate prin corpus callosum, un mănunchi de ligamente care leagă cele două emisfere și care la femeie este mai gros decât la bărbați, de aceea femeile au creierul mai puternic decât al bărbaților. Sunt cazuri în care, din cauza epilepsiei severe, medicii sunt forțați să secționeze corpus callosum și ce se întâmplă, de fapt, după, poate fi explicat prin existența a două creiere, stângul și dreptul. Sunt cazuri documentate, am avut și la mine în clinică, la București, două cazuri, în care dacă nu era tragic, era ceva absolut uluitor! Spre exemplu, se duce omul să își aleagă o cămașă roșie dar mâna ia o cămașă albă! Sunt teste din care am făcut și eu, în care îl întrebi pe pacient cum se simte și scrie că se simte foarte bine dar când vorbește spune că se simte foarte prost! Întrebarea este în felul următor și la ea poate ne răspunde părintele: dacă emisfera stângă crede în Dumnezeu și emisfera dreaptă nu crede în Dumnezeu, omul acela mai ajunge în Rai?

Părintele Marius: Dacă între emisfera stângă și dreaptă nu există un echilibru, acel echilibru să știți că este materia cu care trebuie să ne prezentăm la duhovnic. Duhovnicul face echilibrul între o parte și alta. De ce?! La afirmația cuiva că nu crede în Dumnezeu, întrebarea este următoarea:

– Știu că Dumnezeu este vinovatul de serviciu, spune-mi cu ce te-a supărat ultima dată, că și eu am niște supărări cu El!

Și atunci, intrând în dialog cu partea aceasta care neagă existența puterii lui Dumnezeu, omul se descarcă și, culmea, nu se descarcă din duhovnic ceva, ci din emisfera care crede în Dumnezeu se descarcă în momentul acela și începe să îl tempereze.

Da, așa funcționează duhovnicia, vă spun sigur! Vasele comunicante au același principiu și ca idei, dar și ca gesturi și mai ales convingeri. O parte din mine, de exemplu, când se duce la slujbă, se întreabă cui folosește slujba aceea. Când mă întâlnesc cu cineva, mă întreb dacă voi fi suficient de convingător sau nu ca să îl fac să se iubească mai mult. O parte îmi spune:

– Lasă că ai să vezi că lucrurile stau așa. Lasă-mă și pe mine.

Aici este gândul că Dumnezeu trimite și El harul duhovniciei, pentru că în actul de a alege de a merge mai departe, există o parte din mine care trebuie să meargă înainte și altă parte care să își asume că s-ar putea să se găsească și cineva pe care să nu îl conving așa, de la prima discuție.

Eu cred totuși că un om care are măcar o parte din el care crede, ajunge unde trebuie, nu neapărat în Rai. Să nu credeți acum că Raiul este o destinație! De exemplu, dacă eu aș primi o destinație în Deltă, fiind o persoană care am o problemă cu țânțarii, nu mi-ar face plăcere ca Raiul să fie acolo!

Ani Cășărică: Vă mulțumesc, părinte, dar aici pe scenă, dacă ne uităm în jurul nostru, putem considera că am plecat pentru cel puțin două ore, cât stăm noi aici, undeva în Rai, nu-i așa? Și cum următoarea temă este îndepărtarea de sine, nu aș vrea să ne îndepărtăm prea tare, că noi am vorbi aici și v-am ține multe ore, numai că avem niște planuri foarte faine pentru voi, cei care ne urmăriți!

Așa cum spuneam și la începutul întâlnirii, cred că oamenii nu se pierd într-o singură zi, oamenii se pierd puțin câte puțin, prin alegeri repetate, prin alegeri acceptate, toate îndreptate împotriva sufletului lor. La început poate doare puțin, apoi, omul se obișnuiește și ajunge să numească supraviețuire ceea ce de fapt este abandon interior.

Costin, care sunt semnele psihologice că un om s-a rupt de sine? Când a luat distanță de el?

Costin Dămășaru: Iar nu o să îți placă răspunsul. Păi, religia vine de la relegatus, adică re-legare, toată viața este un drum să te re-legi de tine. Din punctul meu de vedere, întrebarea este foarte bună, foarte validă, dar trebuie puțin reformulată pentru că întregul parcurs este o încercare de a te re-lega de tine. De ce?! Păi, hai să o luăm pe rând! Există trei mari etape în dezvoltarea creierului uman. Prima etapă este epigenetică. Epigenetica este știința care studiază impactul contextului asupra activării unor gene și a dovedit științific faptul că șapte generații se poate transmite o traumă, cu siguranță ați auzit de la bunicii voștri și cu siguranță ați auzit despre Păcatul Originar. Acesta nu este că a mâncat Adam dintr-un pom din care Eva, afurisita aia de Eva, l-a făcut pe Adam să mănânce, ci este o chestie patriarhală, făcută să țină subjugate femeile, care au creierul mai puternic. De fapt, ce s-a întâmplat? Este informația traumatică transmisă peste generații, sistemul creier – minte a spus:

– Măi, cum îi țin pe ăștia în viață?

– Transmite-le informațiile că o să mori de foame, că o să îți fie rușine, că trebuie să îi urăști pe unii pentru că ți-au făcut rău!

Uite, Romeo și Julieta, care veneau din două familii care se urau de secole, dacă voi îmi dați un exemplu de două familii care se iubesc de secole, vă dau ce vreți! Sistemul creier – minte a găsit această soluție de a ne ține în viață peste generații și în Biblie i se spune Păcatul Originar. Ce se întâmplă? Informații traumatice puternice se înmagazinează în organe, șapte generații, către descendenți, prin materialul genetic.

A doua etapă, foarte importantă, este cea în care copilul este în burta mamei. Viața nu este Zen, să chiuim tot timpul, iar emoțiile negative pe care le simte mama sunt transmise către făt, el primește această informație traumatică de la mamă și se catalizează astfel procesul de activare a genelor transgeneraționale. Este ca și cum în burta mamei tale urlă străbunii la tine:

– Măi, o să fie nasol!

– O să mori de foame!

Multe astfel de informații schimbă configurația rețelelor neuronale și se creează rețele neuronale primare, predispoziții, felul în care bebelușul, adolescentul și apoi adultul vor gestiona frica, rușinea, dragostea, succesul și toate celelalte.

Apoi vine a treia etapă, după ce se naște bebelușul. Acesta începe să imite ce are în jur, mamă, tată, bunici, numai că stategiile de gestionare a contextului se bazează pe rețelele neuronale primare din burta mamei.

Lucrez de câțiva ani buni la studiul acesta al rețelelor neuronale primare, am și inventat un concept care se numește ”The Womb”, Pântecul, în care păcălim creierul că se află în burta mamei și reușim să de-condiționăm și să re-condiționăm rețelele neuronale primare. Invenția mea este unică la nivel global, dar ce vreau să spun cu asta?! Toată viața este o cursă în a ne re-lega de noi, de divinitatea din noi, dacă vreți, iar în momentul în care îți dai seama că ai pierdut hățurile, cum îți dai seama? În primul rând simți că ceva nu este în regulă, adică nu îți mai face plăcere nimic, de tine oricum nu îți plăcea de ceva timp, dar ai trecut peste asta, începi să te cerți cu cei din jurul tău, destul de puternic, începi să cauți sămânță de scandal, cum se spune, pe acasă sau pe unde ești, iar semnul cel mai important că este vital, crucial să reînnozi legătura cu tine, este că nu te mai recunoști! Imaginea pe care tu o ai despre tine când te uiți în oglindă, când vezi acțiunile tale, nu mai este una care să îți facă plăcere. Se numește entitate identitară.

Noi am fost păcăliți de mass media, de școală, de ce vreți voi, că noi avem o singură identitate, dar este o prostie, avem mai multe entități identitare! Într-un fel mă comport cu soția, cu copilul, într-un fel mă comport la muncă, într-un fel mă comport cu prietenii și toate acestea sunt entități identitare. Sfatul meu pentru voi este să faceți un exercițiu care o să vă enerveze la început, dar o să vă ajute. Începeți să vă întrebați ”Cine sunt eu?” și o să scrieți că sunteți mamă, tată, soție, soț, antreprenor, angajat, muncitor, ce doriți. Întrebați-vă acest lucru câteva ore bune, ca să aveți răspunsurile ca foile de la o ceapă pe care le scoateți pe rând. La un moment dat ajungeți într-un punct în care literalmente nu mai știți ce să mai scrieți.

Știți care este cea mai mare pedeapsă în sistemul penitenciar? Să stai la izolator. Adică, cea mai mare pedeapsă pe care i-o poți da unui deținut este să îl închizi singur cu el! Credeți că este o coincidență? Nu, după câteva ore, să spunem, în cazul celor mai stabili psihic, oamenii încep să cedeze. De ce?! Păi, pentru că nimeni nu ne-a învățat cum să vorbim cu noi! Am învățat la școală toate minunile pământului, dar nu ne-a învățat nimeni cum anume să facem introspecție, nu ne-a învățat nimeni cum anume să avem un kit de urgență emoțională, când te apucă pandaliile, vorba unui prieten.

Când simți că pierzi hățurile, ce să faci? Eu am fost în situația asta și nu am știut cum să procedez, am umblat așa, ”prin deșert”, cu ghilimelele de rigoare, vreo cinci ani, rău de tot și mi-am dat seama ce înseamnă mintea umană când mi-am pierdut eu mințile și asta m-a ajutat foarte mult. Sfatul meu pentru voi, că de aceea am venit la conferință, îmi permit să dau niște sfaturi practice, pentru că lucrez, inovez și am fost și eu într-o situație destul de severă, este să începeți să vă re-legați, nu așteptați momentul în care totul se duce de râpă, pentru că va veni un moment de genul acesta și nu sunt catastrofal spunând asta. De ce?! Vorba lui Hagi, că s-a născut aici, bine, un pic mai încolo, mai spre Tulcea:

– Nu poți să pui pepeni și să iasă castraveți!

Ce plantezi, aia iese și dacă în fiecare zi plantezi semințele îndepărtării de tine, dacă în fiecare zi fugi de tine și este normal să fugi de tine, este anormal să stai cu tine. Ce înseamnă normalitatea? Citez, ”normalitatea este adaptarea la șabloane socio-culturale general acceptate”. Eu nu pot să spun despre mine că sunt normal, altcineva trebuie să spună și normalitatea înseamnă să nu stai cu tine, să fugi după bani, după mașini, după case și după haine cu logo mare pe piept și alte cele! De ce?! Ca să astupi un gol, asta e normalitatea!

Am fost în foarte multe locuri din România, cu conferințe, am foarte mulți clienți din toată România și peste tot, lumea este la fel! V-aș minți dacă v-aș spune că lumea e fericită. Nu este fericită. V-aș minți dacă v-aș spune că fug copiii cu flori în mâini, pe drumuri și toți cântă. Nu. V-aș minți dacă v-aș spune că văd peste tot numai oameni fericiți. Nu. Uitați-vă și voi în jur! Mă plimb prin Constanța, încep să se miște lucrurile și mă bucur foarte, foarte mult, dar este prea puțin, din punctul meu de vedere. Constanța merită mult mai mult decât ce are acum, la nivel de conducere, pentru că oamenii sunt minunați și asta este cea mai mare tragedie.

Vă spun un secret, nimeni dar absolut nimeni nu vrea ca voi să fiți fericiți. De ce? Păi, nimeni nu știe cine sunteți voi, nici măcar voi nu știți cine sunteți voi! Mama te vrea fericit într-un anumit fel, tata te vrea fericit într-un anume fel, soția te vrea fericit într-un anume fel, copiii te vor fericit într-un anume fel, angajatorul sigur te vrea fericit în alt fel decât te vrei tu și tot așa! Și mai este un concept care spune că prosperitatea și fericirea și re-legarea sunt acte de voință individuală. Nici mântuirea nu este la turmă, este individuală și este un act de voință! Trebuie să vrei să faci ceva.

Acum ca să răspund la întrebare și să închei acest subiect, nu există niciun moment în care să îți dai seama că ai pierdut hățurile sau că te-ai îndepărtat de tine. Toată viața este un drum de a te reîntoarce. Doamne sfinte, avem și o religie, care fix de aici vine, re-ligie, re-legare!

Ani Cășărică: Costin, ce se întâmplă cu omul care își evită durerea, în loc să o înțeleagă? Noi știm foarte bine că fugim de ea, numai că ea vine după noi!

Costin Dămășaru: Bună întrebare, este foarte interesant subiectul. De ce avem nevoie de suferință? Pentru că altfel nu primim energie pentru evoluție. Cred că de vreo șase luni încoace eu nu mai vorbesc numai despre creier, vorbesc despre sistemul creier – minte, care este mult mai complex și care nu îți dă energie decât dacă îl forțezi iar noi așa de deștepți suntem ca specie încât am găsit soluția ca numai suferința să ne ajute să evoluăm.

Cine a văzut filmul ”Matrix”, sigur l-ați văzut unii dintre voi, pentru cei care nu l-au văzut, este un film foarte, foarte interesant, prima dată am crezut că este documentar, trăim într-o matrice, metaforă, și acolo erau niște roboți care făcuseră o lume pentru oameni ca și specie, în care îi țineau închiși în niște laboratoare, în niște cuve, ca să le ia energia și acolo le proiectaseră o lume din asta imaginară, o halucinație, de fapt. Arhitectul, cel care a proiectat lumile, a spus așa:

– Măi, prima oară v-am făcut o lume perfectă, numai că mureați și noi nu mai aveam baterii. După aceea v-am făcut o lume imperfectă, cu probleme, cu suferință, cu durere, pentru că la asta reacționați!

Ce legătură are cu sistemul creier – minte? De-a lungul sutelor de mii de ani în care noi am evoluat ca specie, suferința a fost cea care a declanșat accesarea sistemelor de energie mentală. Cea mai urâtă formă de suferință este cea care este acolo fără niciun fel de obiectiv. Oamenii se obișnuiesc cu suferința și știu că sună dubios dar oamenilor le place să sufere. De ce? Păi, dacă nu ne plăcea, nu mai sufeream! De ce este importantă suferința? Și eu am suferit, și voi suferiți, foarte multă lume suferă. Unii transformă suferința din blestem în binecuvântare și cred că acesta este secretul, de aceea avem nevoie și de religie, și de sacerdoți care să ne ajute să dăm un sens și o semnificație suferinței noastre.

În cele mai cumplite clipe te întorci către Dumnezeu. De ce?! Pentru că așa am fost învățați și este foarte bine să facem asta. Dar, la fel, când te duci către Dumnezeu, de fapt, te duci către tine, cel puțin asta am învățat eu. Am văzut anul trecut, în București, un graffiti pe o clădire, care spunea așa: ”E mai ușor să crezi în Dumnezeu decât să crezi în tine”. Este mult mai ușor să îți folosești cortexul prefrontal, care este ultima adiție și doar oamenii îl au, by the way, știința spune că aici, în față, în cortexul prefrontal, avem imaginația și funcțiile executive, frânele pentru animalul instinctual din noi.

Există o frescă celebră din Capela Sixtină, am și eu scena respectivă într-un tapet pe tot peretele, la centrul meu Veruvis, vorbesc despre cea în care Adam întinde puțin degetul și Dumnezeu întinde degetul să îl atingă pe al lui Adam. Acum vreo douăzeci de ani, un neurocercetător se uita la fresca asta și și-a dat seama că de fapt, Dumnezeu și îngerii sunt în creier, că norul acela în care sunt este alaiul lui Dumnezeu și Dumnezeu scoate mâna și o întinde spre Adam prin cortexul prefrontal! Mesajul acesta a fost codificat acum mai bine de 500 de ani.

Oamenii au nevoie de Dumnezeu și, din păcate, se întorc către Dumnezeu doar când le este greu și asta este o mare problemă! Noi suntem cei responsabili, pentru că atunci când reușim ceva, succesul este al nostru, iar când ne este greu, dăm vina pe toți, numai pe noi nu, spunem că am fost blestemați, spunem că așa suntem noi, spunem că nu merităm și începem să ne mâniem pe toată lumea și pe noi. Suferința este, de fapt, catalizatorul procesului de evoluție, fie că vrem, fie că nu vrem. Niciun om, din câte știu eu, chiar și Iisus Care era Om și Dumnezeu a fost răstignit și prin suferință a reușit să ne mântuiască, să moară pentru noi. Vă dați seama, la noi, muritorii, se produc niște schimbări majore în sistemul creier – minte în momentul în care suferim, pentru că suferința este un catalizator al evoluției, pentru că așa a învățat creierul, nu știu dacă o fi bine sau nu, dar așa este!

Am avut un client care s-a lăsat de fumat după 25, 30 de ani, fumase de la 12 ani, este de o vârstă cu mine și anul trecut a venit la mine și mi-a spus:

– Domnule Dămășaru, acum trei ani m-am lăsat de fumat pentru că m-am dus la medic și mi-a spus că dacă nu mă opresc, mor. Am copii acasă, așa că m-am lăsat.

O frică puternică, o suferință l-a făcut să se lase de fumat, fără să folosească tot felul de plasturi, nu știu ce hipnoză sau alte chestii ca alții.

Eu mi-am descoperit misiunea în viață prin suferință! De ce? Pentru că mă mințisem pe mine, de fapt! Mă plimbam prin Constanța, că aici a început toată nebunia, mă plimbam singur pe străzi, vorbeam singur, adică o luasem rău de tot pe câmpii, pentru că m-am mințit pe mine. M-am păcălit pe mine că oamenii sunt buni, oamenii sunt onești, dacă tu ești bun cu alții, alții vor fi buni cu tine, asta fiind cea mai mare minciună! Nu există așa ceva! Ești luat de prost și am fost luat de prost de foarte multe ori.

Nu am spus niciodată lucrul acesta, dar acum o să îl spun pentru că aici face sens, pentru că dacă spun despre machedoni în Craiova sau în Cluj, în afară de Hagi nu știu pe nimeni și nu are sens. Deci, ce m-a durut cel mai tare pe mine a fost abandonul comunității și ăsta cred că a fost ultimul cui în coșciugul psihicului meu, cu ghilimelele de rigoare. Apropo de suferință, asta m-a durut foarte tare, acum o spun prima oară în public, au trecut mulți ani de atunci dar de ce spun asta? Eu provin dintr-o familie modestă, îi iubesc pe părinții mei, sunt și ei prezenți la conferința asta și le mulțumesc. La vremea aceea, când mă întâlneam cu machedoni prin Constanța, mă întrebau de-al cui sunt și când spuneam Dămășaru, credeau că sunt dintr-o anumită parte a familiei dar când auzeau că sunt din cealaltă parte, care nu era cea bogată, în momentul respectiv li se schimba fizionomia și atunci am simțit rușinea, o rușine profundă! Când am pierdut hățurile rău de tot, chiar a fost cumplit, în perioada 2014 a fost foarte, foarte greu, nu aveam nevoie de bani, nu aveam nevoie de nimic, aveam nevoie pur și simplu de un grup suport, cum se spune în psihologie și m-am îndreptat către comunitate. Poate că nu am fost eu un prieten foarte bun, poate că nu am fost un membru al comunității exemplar, cert este că răspunsul a fost unul foarte tranșant:

– Nu însemni nimic! Ești nimeni!

Și chiar eram nimeni, dar eram un nimeni care suferea și care avea dreptul să evolueze și experiența asta m-a ajutat foarte mult! Sunt chestii reale, nu povești. Pot să vă povestesc pentru că îmi place foarte mult să citesc, scriu, cercetez, dar aici face mult mai mult sens să vorbesc despre ce mi s-a întâmplat mie, aici, în Constanța, un loc atât de frumos, cu amintiri atât de frumoase pentru mine, dar și un loc în care am suferit foarte mult. Este locul în care mi-am pierdut mințile, că aici mi-a apărut tinitusul, în 2014 și care m-a învățat că niciodată, dar absolut niciodată, să nu mai pui preț pe oamenii care se validează exclusiv pecuniar, financiar! Vă dau un exemplu. Nu contează dacă ești profesor, nu contează dacă inventezi, nu contează dacă iubești să faci ceva, dacă ești foarte bun la ceva, dacă nu ai bani, dacă nu ești validat financiar, you are worthless, cum spun americanii, sau mai pe românește, ești nimic, sau pe armânește, țâva. Ca o paranteză, chiar nu mă interesează dacă se supără cineva pe mine, am trecut de mult de șocul acesta. Știți, am trecut de atâtea ori prin treaba asta, s-au supărat pe mine prietenii mei de atunci, nu mai vorbesc cu mine nici acum, asta este, eu mi-am văzut de treabă, am studiat, am inventat, am recuperat peste 18.000 de oameni. Este o vorbă foarte adevărată, anume că niciodată nu te doare atât de tare ca atunci când te lovește un apropiat, de la un străin suporți, poate că ți-o și meriți, dar de la cei care fac apel la apartenență doar când au nevoie de ceva, it’s not so funny anymore! Nu este amuzant deloc, pentru că apartenența este ceva minunat, toți oamenii au nevoie de afiliere și validare! Toți oamenii!

Eu am crescut în orașul ăsta, fără prieteni, am avut niște situații mai severe și în copilărie și după, a fost mai complicat pentru mine, înțeleg acum, am făcut multe ore de terapie, mi-am făcut drumul și încă îl fac, dar mă gândeam:

– Ce este cu orașul ăsta, frate?! Ce e cu orașul ăsta? De ce a trebuit să sufăr eu atât de mult, atât de puternic, să am o tentativă de suicid, pentru ce?! Doar pentru că la 18 ani nu și-au permis ai mei să facă o petrecere cu lăutari?! Doar pentru că la 18 ani mergeam cu troleul și mi-era rușine că ceilalți machedoni aveau nu știu ce?! De ce? Doar pentru că la 20 de ani nu aveam mașină?! Doar pentru că ai mei au plecat din țară ca să ne asigure un trai mai bun și eu cu fratele meu am rămas aici 13 ani?! Pentru asta? Pentru mizerabilii ăia de bani, pentru care am suferit pentru că… di-a cui hii?! Pentru asta?! Pentru oamenii pe care eu îi ajut acum că vin din comunitate?! Pe unii îi văd cu tot felul de adicții și vin la mine și le spun:

– Puiule, schimbă-ți viața!

– Păi, nu pot!

– Păi, du-te acasă!

– Minduită hii n-al mai bun!

– Păi sunt cel mai bun dar nu pentru tine!

Nu vă duceți niciodată la oamenii care vă iau banii și vă garantează cele mai bune rezultate, mai ales în psihologie! Niciodată! Eu dau afară clienți, respectuos! De ce?! Pentru că nu pot să lucrez cu ei! Și spun așa: nu pot să lucrez cu clienții care când merg pe malul mării, văd doar apă sărată care face valuri! Nu am cum! Oameni care niciodată nu s-au gândit la ei, care nu au recitat o poezie în capul lor sau care nu au stat cu ei să se roage, oameni care să știe că sunt altceva decât mașină albă străină, casă nu știu de care pe nu știu ce stradă, pe la stadion, probabil sau pe unde le mai este moda acum, pe la faleză, funcție politică, onor! Despre ce vorbim?!

Mai devreme sau mai târziu ajungi în propriul tău iad, nu contează câți bani ai! Credeți-mă că știu, pe cuvânt, am foarte mulți clienți cu foarte mulți bani, nu vă puteți imagina, nici eu nu pot să îmi închipui câți bani au, când citesc după! Credeți-mă că suferă mai mult decât noi toți la un loc! Stau singuri în casă pentru că copiii au plecat, soția a plecat, amantele au plecat și ele și rămân singuri! Când am început proiectul ăsta, Veruvis, l-am început pentru că m-am vindecat pe mine și am făcut chestii cu mine și apoi am început să inovez și să ajut oameni. Primul lucru, din start, nu a fost că sunt bun, că mă pricep, ci m-au întrebat cei care mă știau dinainte de a începe proiectul dacă ofer vreun discount! Primul lucru:

– Îmi dai discount?

– De ce?

– Că te știu!

– Păi și eu mă știu pe mine și ce fac, îmi cer mie discount?

Despre ce vorbim?! Nu vă vindeți ieftin! Terminați cu prostiile, nu vă mai vindeți ieftin! Constanța a ajuns în halul ăsta în care a ajuns pentru că ne-am vândut ieftin, am ajuns în punctul în care ne-am lăsat destinele unor oameni care ne păcălesc, ne râd în față și, apropo de suferință, construiesc imperii pe suferința noastră, pentru că am lăsat toți oamenii lipsiți de cortexul prefrontal sau cu cortexul prefrontal hipoactivat, care nu au avut imaginație puternică și au crezut că dacă faci un bloc, gata, de mâine se rezolvă problemele! Ai P+7, este minunat și copiii vor asculta de tine și soția nu o să mai facă nebunii, și tu o să fii okay și nu o să mai bei! Nu! Nu este așa.

Niciodată dar absolut niciodată nu vă mai vindeți ieftin! Cunoașteți-vă adevărata valoare și niciodată dar absolut niciodată să nu le dați credit celor care vă văd doar pentru ceea ce purtați, doar ce aveți la mână, ce ceas, ce lanț, cu ce sunteți încălțați, cu ce mașină mergeți, care vă văd doar validarea pecuniară! În momentul respectiv, spuneți-le:

– Îți mulțumesc frumos, succes în viață, la revedere!

Atunci veți fi liberi, autentici și veți începe procesul de re-legare, iar suferința va fi una care vă va înălța dar ca să poți să te înalți, este important să te eliberezi de oamenii care te țin de picioare!

Ani Cășărică: În primul rând să te întâlnești cu tine, ca să poți să îți cunoști valoarea și să nu le mai permiți unora să intre și să stea pe terenul tău!

Voiam doar să finalizez puțin tot ce am spus, este clar că durerea transformă atunci când este ascultată, iar atunci când este negată, garantat, ea se repetă! Nu este așa, Costin? Ceea ce nu vindecăm conștient, garantat retrăim inconștient, până învățăm lecția!

Costin Dămășaru: Vă spun un banc. Se duce unul la vânătoare și pune pușca pe un urs, pune luneta, când să îl omoare, se apropie un urs:

– Ce faci, măi? Te iei de vărul meu? Vrei să-l omori?

Îl bate pe vânător, îl bagă în spital, după șase luni iese înnebunit vânătorul, să omoare ursul care l-a molestat! Îl găsește, pune pușca pe el, când să apese pe trăgaci, vine alt urs, primul pe care îl luase în bătaia puștii:

– Ce faci, măi, te iei de vărul meu?

Îl bate, îl bagă în spital, iese după șase luni, gata să omoare unul dintre urși! Se repetă ciclul de vreo câteva ori, e bătut, intră în spital, după câțiva ani de… șablon, iese vânătorul iar din spital, înnebunit să omoare unul dintre urși, îi găsește, pune pușca pe unul din ei, la care vine celălalt, îl bate pe umăr și îi spune:

– Măi, eu nu cred că vii aici pentru vânătoare!

Adică, să țineți minte asta, dacă suferi o dată, de două ori, de trei ori, s-ar putea să îți placă, s-ar putea să nu vii pentru vânătoare! Când mai intrați în șabloane toxice dintr-astea, uitați-vă în oglindă și spuneți-vă:

– Măi, nu cred că vii aici pentru vânătoare!

Știi cum îți dai seama când te vindeci? M-a întrebat cineva, odată, la un podcast. Eu mi-am dat seama că am început să mă autovindec, cred că nu te vindecă nimeni, numai Dumnezeu vindecă, restul ține de autovindecare. Mi-am dat seama când eram în Brașov, cu soția mea și am început să cânt pe stradă. Atunci mi-am dat seama că am început să mă vindec pentru că am început să cânt din nou! Și în seara asta o să ies să mă plimb puțin singur prin Constanța, îmi place foarte mult să mă plimb singur prin Constanța. Apropo de asta, țin minte că odată mă plimbam pe stradă în Mamaia și m-am întâlnit cu un văr:

– Ce faci, măi?

– Mă plimb.

– Păi, așa, de nebun?!

Cred că aveam 16 ani și l-am întrebat:

– Sunt nebun că mă plimb singur?!

Deci, asta e expresia, ”Te plimbi așa, singur, de nebun?” și mi-am adus aminte în terapie de chestia asta, acum câțiva ani și mă gândeam ”La început a fost Cuvântul și Cuvântul era cu Dumnezeu”, foarte important, ca să nu mai monopolizez discuția, este să aveți grijă de voi și suferința pe care o simțiți în interior să o scoateți la suprafață dar numai în fața celor cărora le pasă, în rest, credeți-mă pe cuvânt, nimănui nu îi pasă de voi și știu că este un adevăr brutal dar nu-i pasă nimănui.

Ani Cășărică: Știi când le pasă celor din jur de noi? Când nouă ne pasă de noi! Abia după ne văd și ceilalți, înainte nu ne vede nimeni.

Trebuie să trec la următoarea temă, că este cu frică, acceptare și ai multe să ne povestești și aici, Costin! Și părintele, deopotrivă!

Omul încearcă să controleze tot mai mult, atunci când se simte nesigur în interior. Poate că uneori, controlul nu este putere, ci doar frică mascată. Costin, de unde apare această nevoie profundă de control și de ce devine ea atât de obositoare psihic?!

Costin Dămășaru: Mie îmi place foarte mult să citesc, încă de când eram copil citeam și am citit ”Legendele Olimpului”. Cine a citit această carte știe că Zeus i-a prins pe Titani și i-a închis într-o închisoare sub pământ și plătea niște gardieni să îi păzească să nu evadeze. Imaginați-vă că voi aveți niște ”demoni”, cu ghilimelele de rigoare, dar nu din cei cu care ne sperie preoții, iertați-mă, părinte, niște informații traumatice procesate necorespunzător, ascunse în subconștientul nostru, care lovesc la stâlpii de rezistență ai echilibrului psihic, prin autosabotare.

Aceasta este definiția unui ”demon”, dacă vreți, informațiile acelea traumatice ascunse în subconștient. Acum imaginați-vă că acei gardieni care îi păzesc devin mai scumpi pe zi ce trece și vă cer bani din ce în ce mai mulți, vă cheltuie energie. Pe măsură ce înaintați în vârstă, devine mult prea costisitor să mai ții acei demoni închiși în interior, dar ei ies, mai scapă câte unul și acea informație traumatică procesată necorespunzător se descarcă în viața reală prin insomnie, depresie, anxietate, atac de panică, tinitus, ce vreți voi. Ce le spun clienților mei dar și studenților mei din Belgia, nu mai predau în România, e sport extrem, sunt niște profesori minunați în România dar este foarte complicat cu conducerea, cu ministerul și cu toate acestea, dar le spun studenților mei, foarte, foarte important, când vin demonii aceia peste voi, gândiți-vă la ce sunt ei un răspuns. Orice disfuncție, că este depresie, anxietate, tinitus, neurodegenerare, ce vreți voi, este un răspuns al sistemului creier – minte. Este un răspuns, nothing more, nothing less, sistemul creier – minte a vrut să te protejeze și s-a adaptat acestui concept traumatic. Dacă acesta este răspunsul, atunci care este întrebarea, de fapt? Tot sensul terapiei este de a vă ajuta și vă recomand să mergeți la terapeuți, sunt și terapeuți foarte buni în Constanța și vă recomand să lucrați cu ei pentru că orice demers terapeutic, dacă este făcut etic, vă ajută. Și dacă alegeți să mergeți la preot vă ajută, pentru că spovedania ce este, de fapt? Este o eliberare, este nevoie de actul spovedaniei, este nevoie de actul împărtășaniei. Și eu mă duc la biserică în fiecare duminică, sunt un om credincios, cât pot eu, dar înțeleg de unde vin aceste concepte, că am în mine și partea de cercetător!

Vara trecută am fost la Enisala și ghidul mi-a explicat de unde vine, de fapt, altarul la biserică, fără să își dea seama! Mi-a explicat că la cetatea Enisala, judecătorul, la grecii antici, stătea într-un altar separat prin ceea ce în biserică se numește catapeteasmă. În biserică, ”judecătorul” cu ghilimelele de rigoare este Dumnezeu Care stă în Altar și catapeteasma separă unde ai voie să intri și unde nu, dar vine de la grecii antici.

Părintele Marius: Vine pe arhitectura a ceea ce înseamnă Sala Împăratului. Sunt foarte multe lucruri care s-au păstrat și la noi!

Costin Dămășaru: S-au păstrat. Adică ritualul spovedaniei, împărtășaniei exista și înainte, în alte forme. Uitați-vă când s-a născut Mântuitorul, toate au o anumită simbolistică! Karl Gustav Jung, părintele Psihologiei Analitice, spunea că noi comunicăm cu subconștientul prin imaginație, simbolistică și vis, aceste trei canale.

Sfatul meu este să începeți să fiți sinceri cu voi, adevărul te va elibera dar te va și zdruncina un pic, pentru că nu există nicio formă de autovindecare fără reprezentarea contextului. Este un concept absolut uluitor: reprezentarea contextului, este primul pas, adică ce caut eu în viața mea, care sunt ”păcatele mele”, cu ghilimelele de rigoare, dar nu acelea că mă duc la preot, îi povestesc și începe să dea și el în mine. Nu așa ar trebui să funcționeze, cel puțin în ceea ce mă privește! Sfatul meu este să vă întoarceți spre voi, fie că vă duceți la biserică, fie că mergeți la un terapeut sau alegeți ambele variante, sfatul meu este să începeți să vă re-legați de voi. Nu vine de la sine, nu stai în sufragerie uitându-te la ceva și deodată coboară Dumnezeu peste tine, te atinge și gata, ești autovindecat și ești mântuit. Nu așa funcționează.

Ani Cășărică: Poate că întoarcerea la sine nu începe atunci când viața devine mai ușoară, ci atunci când omul obosește să mai trăiască împotriva lui însuși.

Costin, ce poate face concret omul care s-a pierdut pe sine?

Costin Dămășaru: Păi, poate să stea așa cum e și marea majoritate asta facem și după aceea începem să dăm vina pe familie, copil, job, începem să ne dăm seama că noi am avut puterea să evoluăm dar… Apropo de Dumnezeu și diavol, în ”Faust”, ultima scenă este cum diavolul, care îi luase sufletul lui Faust, îi arătase ce i-a luat, i-a arătat care a fost misiunea pe care Dumnezeu i-a dat-o și cum Faust a irosit-o, i-a arătat cum ar fi fost viața lui, dacă ar fi înmulțit talanții, ce ar fi putut să facă, iar după aceea Faust a murit. Acesta este iadul, de fapt, să îți dea Dumnezeu niște talanți, niște resurse interioare, cortex prefrontal, sănătate, dar tu să lupți împotriva ta, că nu vine nici diavolul, nici nimeni să te împingă să nu înmulțești talanții pe care ți i-a dat Dumnezeu. Doar că noi avem nevoie de țapi ispășitori și totdeauna îi găsim, vecinul, vecina, școala, cine vreți voi!

Măi, le spun și clienților mei, cât timp poți să mai dai vina pe părinții tăi?! Cât timp poți să mai dai vina pe frații tăi?! Cât timp poți să mai dai vina pe soția ta?! Serios! Vine un moment în viața asta în care spui:

– Stop! Sunt responsabil! Este viața mea! Nu mai pot să dau vina nici pe situația grea a economiei, nu mai pot să dau vina nici pe șeful ăla nebun, nu mai pot să dau vina pe nimeni!

Și în momentul respectiv, cum spunea și părintele, îți asumi! Ce înseamnă asumarea? Asumarea fără acțiune este o minciună! Politicienii sunt cei mai buni la asta, pentru că ei spun:

– Îmi asum eșecul!

– Cum îți asumi, puiule, eșecul?!

– Îmi asum acest eșec!

– În ce fel îți asumi tu acest eșec?!

Verbul a asuma a fost rupt de orice fel de însemnătate, a fost demonetizat, pentru că a fost preluat de politicieni și vlăguit!

– Îmi asum inundațiile!

– În ce fel?!

– Îmi asum că a crescut inflația!

– Cum?!

– Îmi asum că politicile publice pe care le-am făcut nu au funcționat!

– În ce fel îți asumi?

Asumarea fără acțiune este o minciună! Întotdeauna să țineți minte asta, vă rog! În momentul în care spui că îți asumi că viața ta merită să fie mai bună, gândește-te care este acțiunea care vine după această asumare!

Este o carte foarte interesantă pe care v-o recomand, se numește ”Dumnezeu este verb”, ”God is a Verb” (n.a.: ”God is a Verb: Kabbalah and the practical of mystical judaism”), o carte absolut genială, scrisă de rabinul David A. Cooper din New York, care spune că verbul este cel care face lumea să meargă, nu adjectivele! ”Ce frumos!” și te oprești! ”Ce minunat!” sau ”Ce rău!” și te oprești, dar dacă nu acționezi, rămâi acolo!

V-am spus părerea mea, autovindecarea, evoluția, prosperitatea sunt acte de voință individuală, voință care în acest context presupune și acțiune!

Revenind la întrebare, care era?

Ani Cășărică: Ce poate face concret omul care simte că s-a pierdut de sine? Părerea ta.

Costin Dămășaru: Prima variantă ar fi să nu facă nimic și e foarte bine. La a doua variantă este mai complicat, dar primul pas pe care trebuie să îl faci când simți că te-ai pierdut de tine este să treci peste rușine.

Ani Cășărică: Adică să o recunoști!

Costin Dămășaru: Să asimilezi rușinea. Ce înseamnă asta? Întotdeauna când îți dai seama că ai o problemă, vine rușinea sau frica peste tine, este invariabil. Foarte mulți oameni care au făcut pasul ăsta și au conștientizat că au o problemă sunt rușinați și mai aruncă încă o pătură de rușine peste cele pe care le aveau deja și se duc și mai aproape de sol, până când nu mai pot să meargă!

În ”Legendele Olimpului”, lectură obligatorie în clasa a VI-a sau a V-a, spune în felul următor: era Heracle sau Hercule la o răscruce de drumuri și acolo îl așteptau două muze. Una îi spune:

– Vino cu mine și o să ai o viață minunată, o să te distrezi, o să mănânci, o să bei, o să fie minunat, dar la final, te vei uita în spate la viața ta și nu vei avea mândrie! Nu vei fi mândru de ceea ce ai realizat.

Cealaltă muză îi spune:

– Vino cu mine, este un drum foarte greu, foarte anevoios, foarte întortocheat, o să suferi, dar la final, când te vei uita în urmă, vei fi mândru de ceea ce ai realizat!

Este exact răspunsul la întrebarea ta și mă bucur că măcar la o întrebare am răspuns în toată conferința asta!

Depinde de voi, când vă uitați în urmă, dacă sunteți mândri sau nu, dar nu mândri pentru că v-a spus cineva! Până să fii mândru este important să îți creezi un sistem de referință, un sistem de valori pe care să îl folosești. Și mai este ceva ce vreau să punctez. Există un concept care se numește Golden Age, Epoca de Aur. De exemplu, ești într-o relație și te desparți. Peste șase, șapte luni, te gândești:

– Măi, de ce m-am despărțit de Ionel?! Era supertare, râdeam cu el, mergeam la cinema!

Minunat, numai că nu era așa! Dacă ți-ai fi scos agendele sau jurnalele în care scrisesei că Ionel nu era chiar atât de bun, ți-ai fi dat seama că de fapt te păcălești! Să vă explic conceptul neuropsihologic, acum. Pentru sistemul creier – minte este mult mai ușor să înfrumusețeze trecutul decât să lucreze la prezent. De ce?! Consum mai redus de energie! Întotdeauna, sistemul creier – minte va alege consumul mai redus de energie, de aceea vi se pare că relațiile din trecut erau mai bune, că înainte era mai bine, că toate erau mai frumoase acum trei ani, cinci ani, zece ani! Este pur și simplu un șiretlic al sistemului creier – minte pentru a consuma mai puțină energie, înfrumusețându-vă trecutul!

Mai e ceva. O să vă spun o chestie care o să vă șocheze dar asta e! Ultimele cercetări arată că nu există memorie așa cum credem noi că există. De ce? Pentru că memoria este un act de imaginație! Spre exemplu, banchetul din clasa a opta, douăzeci de colegi țin minte complet diferit evenimentul! Voi, aici, veți ține minte acest eveniment, mâine, poimâine, peste o săptămână, două, diferit! O să fie patru sute de variante diferite ale aceluiași eveniment. De ce?! Pentru că tot procesul de colectare, procesare și utilizare a informațiilor în context este filtrat prin intermediul experiențelor anterioare și experiențelor care vor veni. Deci, nu există memorie ca la calculator, ai băgat stick-ul și ai scos ce vrei. Nu. Memoria este un act imaginativ, ne imaginăm cum a fost la 18 ani! Ne imaginăm cum am suferit acum ceva timp! De aceea este crucial să vă notați, să scrieți în jurnal, ca să vă dați seama cât de mult ați evoluat sau involuat, ca să vă dați seama cât de mult vă păcăliți, ca să vă dați seama că voi creați realitatea în care sunteți de fapt! Acesta este secretul!

În religia ebraică, în Kabbalah, omul este văzut ca într-o cutie neagră prin care intră lumina prin cinci găuri, care sunt simțurile. Am mai spus data trecută, cred, aici, că tot ceea ce vedeți voi este un construct mental. Voi când vă uitați la mine, acum, nu mă vedeți pe mine, vedeți fotonii de lumină care se reflectă în retinele voastre din părul meu, din ochii mei, din îmbrăcămintea mea. Numai că, și chestia asta este scrisă în orice carte de Biologie de clasa a VI-a, imaginea se formează invers și mai mică și occipitalul, partea de deasupra cefei cu care noi vedem de fapt, întoarce imaginea și o mărește. Ceea ce vedeți voi, ceea ce văd eu și ceea ce văd toți din jurul nostru este de fapt un rezultat al procesului de colectare, procesare și utilizare în context și occipitalul schimbă imaginea, deci nici ceea ce vedem nu este real, de fapt! Și încă ceva. Eu când pun mâna pe masa asta, niciodată nu o ating, dar creierul meu atât de puternic spune:

– Costin, tu atingi masa asta și o mai și simți! Mai simți și textura!

În realitate eu niciodată nu ating masa asta! De ce este important?! Pentru că noi suntem creatori! Vă dați seama că din cauza sau datorită forței electromagnetice, eu pot să am iluzia că ating această masă, că dacă nu era forța electromagnetică, particulele noastre erau prin tot Universul! Ăsta este lipiciul care ne ține pe noi! Eu când ating, cu ghilimelele de rigoare, această masă, de fapt sunt impulsurile electrice care sunt decodificate de către creierul meu. Ce este creierul meu sau orice creier? O masă de grăsime de vreo 1,6 – 1,8 kilograme într-un… acvariu cu lumina stinsă, ăsta este creierul care primește semnale și le decodează. Și unde este secretul? Păi, imaginați-vă că noi, aici, primim aer doar printr-o ușă de acolo care are un filtru. Indiferent cât de curat este aerul de afară, când intră prin filtrul acela, se murdărește. Eu am învățat să fiu foarte bun la curățat filtre, cu ghilimelele de rigoare! Învăț clienții să curețe filtrele respective, astfel încât informația care vine din exterior să poată să fie cât mai aproape de realitatea obiectivă și oamenii să nu se mai păcălească!

Ani Cășărică: Poate că cele mai importante întrebări nu sunt cele pregătite dinainte, ci acelea pe care oamenii le poartă în tăcere, ani întregi, așa că acum, dragii mei, microfonul este al dumneavoastră, este suficient să ne faceți un semn și cineva va veni către dumneavoastră, să ne întrebați o întrebare, poate una mai veche, purtată de ceva vreme, poate una pe care ați descoperit-o acum.

Știți, până acum a fost cu mesaje și ne-am asumat, părinte, să facem și acest lucru, cine are curaj, să ne adreseze o întrebare.

Întrebare din public: Bună seara, am o întrebare pentru Costin. Se spune că personalitatea ta creează realitatea personală. Cum să schimbăm acea personalitate ca să ne schimbăm și realitatea?

Costin Dămășaru: Personalitatea creează realitatea personală, personalitatea fiind definită ca modul în care noi reacționăm la context, iar modul în care noi reacționăm la context este, deopotrivă, un fapt cu care ne-am născut, predispozițiile, dar este și șlefuit de societatea în care ne-am născut și avem normalitatea. Personalitatea în sensul în care tu l-ai descris este, de fapt, suma de acțiuni pe care noi le îndreptăm împotriva noastră și împotriva celorlalți, pentru a ne atinge anumite obiective. Realitatea personală este eminamente subiectivă, adică modul în care noi vedem lucrurile din jurul nostru. Personalitatea, în schimb, poate fi evidențiată de către cei din jurul nostru. Dacă, de exemplu, mergi pe stradă și niște oameni te observă, nu îți dau chestionare, nu e nimeni psiholog, dar pot spune despre tine că ai un anumit tip de personalitate, că ești un anumit tip de persoană din acțiunile tale. Dar dacă tu stai pe o bancă și trec oameni pe lângă tine dar tu nu faci absolut nimic, nimeni nu poate să își dea seama ce este înăuntrul tău, decât dacă le spui.

Din punctul meu de vedere, realitatea personală este această finalitate a procesului de colectare, procesare și utilizare a informațiilor pe care tu le definești. Personalitatea este masca sau persoana pe care Jung spunea că o duci în exterior și care poate avea un impact puternic asupra realității tale personale sau nu. De ce spun așa? Sunt foarte mulți oameni care se disociază iar societatea ne învață să ne disociem. Am spus că normalitatea este adaptarea la șabloane socio-culturale general acceptate. Ca să spună cineva că eu sunt normal, eu trebuie să mă afiliez, să mă validez, adică personalitatea mea să semene cu personalitățile lor, că vrem și noi să ne jucăm cu ei, să ne accepte, să facem business și alte cele. Numai că, e foarte bună întrebarea, asta duce de fapt la fragmentarea identitară, adică jucând un rol și fiind o persoană, având o personalitate care trebuie să satisfacă nevoile celorlalți, uităm de-a lungul anilor cum este realitatea noastră personală interioară. Este un joc al condiționării, la școală trebuie să stai așa, la două degete distanță de bancă, trebuie să înveți, trebuie să răspunzi așa, este o condiționare.

O să spun un lucru care iar o să supere destulă lume dar asta e, îmi asum. Sistemul de educație, mass education, este un sistem despre care încă nu știm dacă a avut succes. De ce?! Și are legătură cu întrebarea adresată de tine. Până pe la epoca industrializării, educația era apanajul mânăstirilor, dar când a venit industrializarea, industriașii aveau nevoie de muncitori în fabrici și uzine pe care îi luau de pe câmp. Niciodată nu a fost vorba, la mass education, educația în masă, despre iluminarea maselor, a fost vorba de alfabetizare, din analfabeți i-a transformat în alfabetizați ca să nu moară în fabrică, adică industriașii să poată să transmită pe cale scrisă, pentru că până atunci, informațiile se transmiteau verbal, prin povești, prin cântece, iar acum aveau nevoie să dea instrucțiuni ”Tragi de manetă”. Dacă făceau un cântec despre trasul de manetă, nu prea era în regulă, așa că a trebuit să aibă niște manuale și niște afișe de avertizare, ”Dacă bagi mâna aici, rămâi fără ea”!

Sunetul clopoțelului la școală este de fapt preluat din uzină, când începea o nouă tură, de acolo vine. Copii care se uită în ceafa celui din față și un adult care scrie la tablă. Dacă eu aduc un agricultor de la 1800 și îi arăt o tablă de școală și o cretă, el va ști ce este aceea! Hai să spunem de pe la 1900, când a început mass education. Dar dacă aceluiași agricultor îi arăt un Ferrari din 2026 sau o tabletă sau un telefon mobil, nu va ști ce sunt! Care e morala? Am excelat la tehnologie dar la educarea maselor suntem ca la 1800 și avem un creier arhaic, cu structuri de Ev Mediu, într-o societate uluitor de evoluată! Nu mai vorbim de AI, asta la următorul eveniment!

Ca să îți răspund la întrebare, îți spun că principalele disfuncții vin din clivajul, din prăpastia dintre personalitatea noastră pe care o creăm pentru a fi normali și realitatea noastră personală, interioară, care nu mai bate cu personalitatea creată pentru a fi fericiți. Aici e șiretlicul, cum ne-a păcălit diavolul, cu ghilimelele de rigoare! Bine, societatea, în cazul ăsta, ne-a păcălit că dacă sunt ca ceilalți, dacă fac ce fac ei, dacă muncesc, dacă am bani, dacă am același sistem de referință, atunci personalitatea pe care eu am construit-o pentru ei, îmi va asigura mie, la interior, o realitate personală frumoasă, ceea ce nu este adevărat! Ar trebui să fie invers, ”Precum în Cer așa și pe pământ”! Dacă realitatea personală este una frumoasă pe care eu o construiesc, personalitatea mea va defini, de fapt, Raiul din mine, nu invers! Dar noi am fost condiționați, dresați, ghidați de către societate ca întâi să construim personalitatea, cu minciuna, cu mirajul că acea personalitate validată, afiliată, îmi va garanta mie o realitate personală frumoasă, ceea ce nu este adevărat. Și aici apar problemele, anxietate, tinitus, de toate, în acest clivaj, în această ruptură între ce simt eu la interior și ce propag la exterior. Are sens?

Întrebare din public: Bună seara, felicitări dumneavoastră și pentru toată organizarea acestui eveniment.

Costin, cum se simte Constanța după vindecare și dacă ți-a fost vreodată teamă că vei ajunge în același punct în care fusesei?

Costin Dămășaru: Eu nu sunt bun la multe lucruri pe planeta asta dar să răspund prompt la întrebări mă pricep și vă dau un mic secret, când cineva vă pune o întrebare pe care o auziți pentru prima oară, asta vă ajută pe voi să înțelegeți cine sunteți, pentru că primele răspunsuri care vă vin în minte sau primele imagini sau mirosuri sau ce vreți voi vă arată că acolo s-a activat ceva în voi și după aceea începeți să mergeți pe firul acela până vă dați seama ce anume s-a activat.

Când mi-ai adresat această întrebare, mi-au venit două imagini puternice în minte, prima a fost când am auzit prima dată Imnul Național. Țin minte că eram în bucătărie, era atunci, la așa-zisa Revoluție din 1989 și tata s-a dus să o ia pe mama din port, unde lucra, trăgeau ăștia pe aici și atunci am auzit Imnul pentru prima dată, țin minte că era la televizor. Și acum se ridică părul pe mine când îl aud. De fiecare dată când aud Imnul Național îmi aduc aminte și fac o regresie când sunt un copil în bucătărie, în Tomis III și ascult pentru prima dată Imnul Național și asta este foarte, foarte important pentru mine, pentru că iubesc România, iubesc românii și nu poți să spui că faci ce poți, unde poți, cu ce poți, fără să iubești țara asta, nu ai cum.

A doua imagine care mi-a venit în minte nu este chiar așa de frumoasă. Eu am făcut liceul la Traian și aveam un vis, era o clădire pe colț, vizavi de Fantasio, nu știu dacă o țineți minte, o casă care era plină cu iederă, foarte frumoasă și când eram eu la liceu, spuneam:

– Măi, când o să fiu mare, o să fac bani, o să cumpăr casa asta și o să o renovez.

Nu mai este! De ce?

Ani Cășărică: Înseamnă că nu era pentru tine.

Costin Dămășaru: Nu mai este pentru că niște băieți zglobii sau fete, habar n-am, dar zglobii, zglobii, au luat clădirea, au luat o autorizație, au luat-o și au dărâmat-o! O clădire istorică! I-a durut fix undeva de faptul că acea clădire era reprezentativă! E ca și cum cineva mi-a smuls cu fierul roșu o bucățică din suflet, pentru că acolo era o parte din visul meu!

Merg pe stradă și îmi aduc aminte foarte, foarte multe lucruri despre Constanța! Să îți răspund la întrebare. Mă plimb prin Parcul Tăbăcărie. Mă duceam la Facultatea Ovidius și o luam pe jos. Eram singur, părinții mei erau plecați în Spania, eram cu fratele meu și ne întrețineam singuri. Scuzați-mă, dar sunt foarte emoționat, malul de la lac, de la Lacul Tăbăcărie, mergeam pe acolo seara și îmi era frică să nu cad. Măi, anul Domnului 2026, eu am făcut Facultatea în anul 2000, 2001, 2002, 2003, după 23 de ani, ce să vezi?! Fix la fel e! Măi, am ajuns în orașul ăsta să ne facem cruce că au pus gazon în Parcul Tăbăcărie! Voi vă dați seama?! Am ajuns să ne facem cruce și să mulțumim onor domnului Primar sau cine mai e, habar n-am, nu cunosc pe nimeni și e mai bine așa, să ne facem cruce și să Îi mulțumim lui Dumnezeu că au pus gazon și că au reparat podul ăla mișcător! Voi vă dați seama?!

Asta simt eu! Sunt cărțile lui Isaac Asimov, citiți ”Fundațiile”, acolo vorbea despre ”urmele dezastrului”, omul mergea prin oraș și vedea ”urmele dezastrului”! Nu am spus chestia asta dar v-o spun acum. Primul meu proiect după ce am plecat din corporație și am pierdut toți banii, în 2012, a fost să fac picturi 3D, nu știu dacă mai țineți minte, era pe Brătianu, am făcut o pictură 3D, cu o rudă, nu a fost cea mai fericită alegere, dar am făcut acea pictură cu banii mei, prima pictură 3D din România, pe clădirea Iowemed, așa se numea, nu știu ce este acum, whatever! Și am făcut eu pictura și m-am dus la domnul viceprimar de atunci și mă înțelegeam bine cu el:

– Bună ziua, uite, am făcut asta, am făcut randări.

Nu am vorbit niciodată despre asta.

– Am făcut randări și uite, să facem în Portul Tomis un acvariu 3D, picturi…

– Da, da, da!

Știți ce mi-a făcut? Vă spun acum. Habar n-am dacă mai e în funcție, nici nu mă interesează! M-a trimis să pictez pubelele de gunoi din Portul Tomis! Și-a bătut joc de mine și acum în Sibiu sunt picturi 3D, dacă vreți să vedeți! Ideea e că am pierdut toți banii și am plecat din Constanța!

Întrebare din public: Progresul nu vine din pași mici?

Costin Dămășaru: Da, păi, i-au arestat pe doi acum vreo două zile, care făceau pași mici! Serios! I-au arestat! Ăia care trebuiau să facă pași mari spre evoluție și să aibă grijă să fie totul OK au fost arestați. Habar n-am, au prezumția de nevinovăție. Eu sunt neica nimeni, de-asta am venit aici! De-asta vorbesc, pentru că îmi pasă, aici este familia mea, aici este sufletul meu!

Nu am venit nici să fac campanie, nu mă interesează absolut nimic, dar când am fost lector universitar la o Universitate de Stat, nu vreau să îi dau numele că nu vreau să îi fac reclamă pentru că nu vreau să mai ajung pe acolo, vreodată, veneam în Constanța și aveam… misiune de la universitate să îi fac reclamă să vină liceeni. Și mergeam la liceele din Constanța, știți mai bine decât mine, cei mai buni vroiau să plece în afară, care aveau bani, cei mai buni care nu aveau bani vroiau să plece în Cluj, Timișoara, București și din 2000 de liceeni, cred că undeva la 20 vroiau să rămână aici, cu toate că este uluitor!

Este binecuvântat orașul ăsta, avem mare, se poate face o chestie super, numai că, aici e problema de fapt, oameni foarte frumoși conduși de oameni foarte urâți și nu mă refer la aspectul fizic, Doamne sfinte! Măi, cum poți să fii tu, om, conduci urbea, să furi curent, curent electric?! Adică, citești asta și it’s mind blowing! Spun asta în conferință dar m-a luat valul, până și răufăcători parcă am merita unii mai inteligenți! Vorbesc foarte serios! Parcă merităm niște tâlhari mai elevați, nu chiar ultimii oameni! Nu vreau să îi spun numele dar numele lui seamănă cu cel al unei rase de papagal, căutați pe internet!

Întrebare din public: Cum rămâne cu gradul de acceptare despre care ați vorbit în conferință?!

Costin Dămășaru: Părinte, răspundeți, vă rog, ce înseamnă acceptare în contextul ăsta, că dumneavoastră ați spus de acceptare, nu am spus eu.

Ani Cășărică: Vă rog, părinte!

Părintele Marius: Îmi asum toată povestea cu asumarea! De exemplu, dacă mie îmi spune șeful că nu este bine ceea ce fac, eu deja am scrisă demisia. Să nu credeți că voi face altceva decât să o înaintez!

Asumare înseamnă să fii frumos pe dinăuntru și să o demonstrezi cu faptele, atât! Acceptarea are două variante. Prima este una socială, nu pot să mă ridic acum și să îi cert pe cei care nu sunt ca mine. Știu că sunt atâția duhovnici care nu fac ce fac eu și nu îmbrățișează așa cum fac eu, dar nu am voie să îi mustrez, nu accept să trag pe altul de mânecă să fie ca mine, chiar dacă eu sunt convins că e bine cum fac eu! Cealaltă variantă a acceptării este cea de intimitate a noastră, dacă eu mă întâlnesc în oglinda sufletului meu cu ceea ce trebuie să accept și eu nu pot să fiu cu mine însumi altfel decât sincer, mi-am predat totul și m-am întors spre mine și voi găsi să fac pentru cei care mă acceptă așa cum sunt eu.

Ani Cășărică: Mulțumim, părinte!